Sălbăticia din Şesuri – satul cu doi locuitori

La începutul mileniului trei, mai multe aşezări rurale din judeţul Alba se află în pragul dispariţiei. Accentuat semnificativ în ultimii 20 de ani, fenomenul depopulării satelor şi cătunelor a ajuns de necontrolat, câteva localităţi fiind efectiv şterse de pe hartă. Cândva prospere şi populate, satele precum Craiva (comuna Cricău), Zărieş (Mihalţ) sau Şesuri (Almaşu Mare) mai au acum doar unul sau maximum doi locuitori.

Statisticile arată că nu mai puţin decât 54 de localităţi din judeţul Alba au o populaţie de sub 100 de locuitori. După ultimele recensăminte din 1977, 1992 şi 2002, alte aproximativ 100 de localităţi au o populaţie în scădere vertiginoasă. Conform rezultatelor ultimului recensământ din 18 martie 2002, în judeţul Alba există în prezent 34 de localităţi cu mai puţin de zece locuitori. Şase dintre acestea practic nu mai există pe faţa pământului, dat fiind faptul că sunt înregistrate în evidenţele oficiale cu... 0 locuitori! Explicaţiile fluxului demografic oferite de specialişti sunt clasice: lipsa locurilor de muncă, imposibilitatea de experimentare a tineretului, poluarea, lipsa drumurilor şi a curentului electric, izolarea ş.a. Şi totuşi, supravieţuitorii aşezărilor uitate în colbul timpului, foarte puţini la număr, se încăpăţânează să reziste în mijlocul ruinelor. Chiar dacă această refulare în izolare îi împinge pe unii la... sălbăticie.

Satele pe cale de dispariţie din Alba sunt aşezate, în general, în zone extrem de greu accesibile. Ca să ajungi la ele trebuie să străbaţi kilometri întregi pe jos, peste dealuri, văi şi munţi şi în mijlocul unor peisaje care te îndeamnă să te gândeşti la... jungla amazoniană.

Între localităţile care au maximum... doi locuitori se remarcă satul Zărieş, din comuna Mihalţ, situat pe malul stâng al Mureşului. Aici, o singură bătrână, de peste 60 de ani, mai veghează peste ruinele falnice de odinioară. Acum, satul Zărieş nu mai există pe nici o hartă a judeţului Alba, iar unica locuitoare a acestuia este numită de cei care mai vin să-şi lucreze pământurile din zonă "Primăriţa ruinelor". Dacă la Zărieş depopularea are un motiv natural, respectiv o serie de alunecări de teren de o intensitate foarte puternică, la Craiva şi Şesuri, cauzele părăsirii caselor părinteşti sunt ceva mai umane. În ambele sate mai există doar câte o familie, soţ şi soţie, în vârstă de 70-80 de ani, care rezistă eroic departe de civilizaţie şi cu amintirea şezătorilor de altădată. Vecinii au plecat în oraşe, în speranţa unei vieţi mai bune, însă cele două familii n-au vrut cu nici un chip să-i mai urmeze, nici pe ei, nici pe copiii lor, pur şi simplu din dragostea faţă de pământul pe care au văzut lumina zilei...

Cătunul Şesuri e aşezat la 9 kilometri de centrul comunei Almaşu Mare, din Apusenii Zlatnei. Jumătate din distanţă poţi s-o parcurgi cu autoturismul, dacă ai unul, pe "format" de teren accidentat, prin zeci de hârtoape, până deasupra Exploatării Miniere Haneş. Apoi, pe o potecă abia vizibilă de iarbă, "drumul" spre satul uitat de toată lumea îl străbaţi, în pas de plimbare, cât ai privi un meci de fotbal, fără prelungiri. Ne însoţeşte sufletul culturii din comună, Emilian Achim, care ştie toate satele din Almaşu Mare ca pe propriul muzeu. "E greu să ajungi în Şesuri, spune domnul Achim, chiar şi pentru localnici. Înainte de Revoluţie, aici locuiau 13 familii. Acum e doar una, cu doi bătrâni. Nu ştiu cum o să reacţioneze, că nu-s obişnuiţi cu musafirii. Au ceva rude pe la oraş, dar nu i-a mai căutat nimeni de multă vreme."

Poteca spre Şesuri urcă şi coboară câteva dealuri abrupte, traversează un pâlc de pădure şi, în final, apar casele. De fapt, ceea ce a mai rămas din ele. Sunt câteva vechi, ţărăneşti, cu acoperişuri din paie şi chirpici, care ar trebui transportate de urgenţă într-un muzeu al satului, înainte de a se prăbuşi. Stupefiant, sunt şi câteva case mari, solide, peste care părăsirea încă nu a lăsat urme vizibile. Vegetaţia, în schimb, stăpâneşte satul în toată splendoarea ei de toamnă. Ici-acolo, câte un acoperiş roşiatic răzbate la vedere între copacii înalţi, crescuţi aiurea peste tot. Fostele uliţe ale satului sunt acum doar umile cărări, prin care susură câteva izvoare ce şi-au ales singure cursul, după ce oamenii au plecat definitiv.

Două linii de medie tensiune îţi arată calea spre singura casă locuită din sat. În sălbăticia zonei, urmărirea firelor de curent e singura posibilitate care te ajută să nu te rătăceşti. După alţi câţiva zeci de metri, poteca se deschide brusc şi în locul ei apare o porţiune de pământ bătătorit, care urcă uşor până-n curtea gospodăriei.

În faţa casei, o familie şi un câine ne privesc nu prea prietenos. Proprietara ne fulgeră din ochi de parcă am fi venit să-i luăm "foncierea" şi, când mai aveam doi-trei metri ca să-i spunem "Sărut mâna", intră în casă şi trânteşte uşa în urma ei. "Nu discut cu voi, vrei să mă vadă fiică-mea din Alba cum stăm şi ne chinuim aici", se aude din spatele geamului răspunsul femeii la rugămintea noastră de a purta un scurt dialog. În curte, câinele nu latră, dar e şi el vizibil deranjat de prezenţa "străinilor". În spatele uşii, femeia se simte ruşinată că "am ajuns să stau singură-n sat" şi nu înţelege "grija" noastră pentru toată această "banalitate".

În timp ce încercăm să o înduioşim pe proprietară, ca din pământ a apărut în bătătura casei soţul acesteia. Bărbatul, fost miner la Haneş peste 30 de ani, pare mai comunicativ, chiar dacă toporul din mâna sa dreaptă nu arată a... măslin. Conversaţia se înfiripă cu greu. Moş Gheorghe are o explicaţie de sociolog referitoare la moartea satului. "Satul acesta a trăit foarte bine pe vremuri, ca şi alte localităţi, deoarece comuniştii le-au dat la oameni să muncească şi de locuit. Erau alte condiţii. Acum vin americanii să ne facă şomeri. În '46, când am venit aici, erau 13 familii, cu copii şi gospodării ca lumea. Tinerii s-au dus, că n-au mai avut ce face. Am rămas doar noi, da' nu-mi pare rău", spune bătrânul trăgând cu nesaţ dintr-o ţigară. De vreo doi ani, Gheorghe şi soţia sa, Saveta, nu au mai văzut chip de om prin Şesuri. Cel mai rău le-a fost iarna din 2000, când "zile la rând am fost cărări, că a fost zăpada până la gât". Viaţa lor nu este de invidiat, dar fostul miner, obişnuit cu durităţile, nu se plânge de nimic. Pur şi simplu îi este bine aşa, în izolare şi sălbăticie.

Deşi au unde se muta la oraş, cei doi spun că nu vor pleca din cătun până la sfârşitul zilelor. Obişnuinţa de a comunica doar între ei i-a făcut să respingă automat orice altă discuţie. De înţeles, fie că motivele ţin de protecţie sau de o uşoară sălbăticie în raport cu ceea ce se numeşte civilizaţie. Iar pentru a ne demonstra că ultimul mocan din Apuseni, oricât de izolat ar fi, nu i-a dispărut omenia, moş Gheorghe urcă în pod şi coboară cu o sticlă de jumătate cu ţuică de prune "de la mama ei". "Aşa, ca să aveţi de drum, că nu-i chiar scurt", zice bătrânul în loc de "la revedere"...

În loc de epilog
Cătunul Şesuri nu e singurul exemplu de depopulare accentuată din comuna Almaşu Mare. În 1990, aceasta avea 3.000 de locuitori, dar acum mai numără doar 1.824 de suflete. În satul Brădet (şapte kilometri distanţă de centru) erau, pe vremea lui Ceauşescu, 130 de locuitori, funcţiona o şcoală şi un magazin mixt pentru săteni. Acum, Brădetul e doar o ruină, în care îşi duc bătrâneţile doar 17 oameni. Exodul populaţiei din Almaşu Mare are şi profunde conotaţii sociale. Pe vremuri existau două colonii miniere în zonă, Albini şi Haneş. Activitatea primeia s-a redus în totalitate, iar în cea de-a doua mai rezistă puţini minieri care nu fac naveta.

La aceasta se adaugă comunicaţiile de slabă factură, transporturile infernale, lipsa locurilor de muncă, dar şi poluarea din zona Zlatnei, care i-a alungat pe mulţi localnici în locuri fără praf şi pulberi sedimentabile. O veste îmbucurătoare pentru Almaşu Mare ar fi aceea că de circa un an şi jumătate s-a cam oprit migraţia, iar populaţia tinde spre o aşteptată stabilizare. Până atunci, moş Gheorghe şi Saveta din Şesuri, alături de ceilalţi 17 oameni din satul Brădet, continuă să trăiască precum pustnicii, în sălbăticie, fără să dea vina pe nimeni şi pe nimic. Asta deoarece, pentru aceşti oameni, viaţa e dată cu adevărat doar de Dumnezeu...