Semnul Împăcării

O pisanie împodobită cu bourul Moldovei atrage atenţia celui care calcă pragul Mănăstirii Stelea din Târgovişte că hramul pe care-l poartă este cel al Învierii şi de aceea biserica poartă semnul Împăcării...

O biserică albă te îmbrăţişează de la cel dintâi pas în curtea în care iarba se zbate să iasă la soare, un loc în care liniştea este stăpână, o lumină specială ce te îndeamnă să fii atent, căci îngerii îţi stau în preajmă.

Ne-a întâmpinat Raluca Biltiu, de peste şase ani coordonator al lucrărilor de restaurare de la Mănăstirea Stelea:

"O perioadă a fost închisă, părăsită, neinteresând pe nimeni, însă Mănăstirea Stelea este o revelaţie, unică prin prezenţa scenelor de pe bolte, prin pereţii verticali decoraţi cu elemente de factură orientală, prin structura sa arhitecturală. Am început în 2004 şi am mers pe etape, în paralel cu consolidarea clădirii. Am intervenit pe pictură, am protejat-o. Am mărit echipa, să putem termina. Ne-am ocupat de reintegrarea cromatică. Biserica este un monument unic.

Are o decoraţie specială, este unică tocmai prin aceea că scenele pictate sunt puţine, aşezate exact unde trebuie. La fel, pandantivii. Biserica este albă, are o filosofie a ei, în ea se intră treptat. Are o lumină cu totul altfel... Cel care intră în biserică trebuie să aibă o anumită stare, să parcurgă nişte etape. Motivele sunt orientale, cu o simbolică specială. Să nu uităm că domnitorii acelor vremuri aveau palatele lor la Constantinopol, acolo era centrul. Aveau relaţii cu Persia, cu Veneţia. Era o altă lume, nu trecută, avea doza ei de modernitate.

La curtea lui Vasile Lupu se mânca cu furculiţa, ceea ce la curtea lui Ludovic al XIV-lea nu se întâmpla încă. Era lux, o bogăţie, aur şi argint, vremuri după care plângem, mai ales noi cei care suntem între cer şi pământ... Noi ne-am entuziasmat de tot ce am văzut. Sunt doar câteva culori, roşu, negru şi, pe alocuri, ocru. Din aceste culori şi o pensulă purtată cu măiestrie s-a construit totul. Am primit vizita unui specialist în artă bizantină de la Sorbona, care a rămas uimit.

Am fost precum meşterul Manole în fiecare zi. Ce puneam azi a doua zi dădeam jos. La finalizarea lucrărilor, Mănăstirea Stelea va fi resfinţită".

Pr. prof. Marian Puiescu, consilier la Arhiepiscopia Târgoviştei, care ne-a fost căluză spre lumina albă a mănăstirii, ne-a spus: "Mănăstirea a avut numeroase probleme în ceea ce priveşte structura de rezistenţă. Înalt Preasfinţitul Nifon a început un program amplu de restaurare, cu finanţare, pe de o parte, din partea Arhiepiscopiei, iar de altă parte, de la Ministerul Culturii.

S-au făcut lucrări de consolidare şi de restaurare a picturii. Un alt punct important este muzeul din mănăstire, aşa-numita Casă Nifon, care conţine numeroase obiecte de patrimoniu, sigur, pentru că mănăstirea se află în restaurare şi acesta va fi reconfigurat. Mănăstirea, prin însăşi definiţia ei, înseamnă un refugiu din faţa lumii.

Refuzul tentaţiilor lumii, ca un zid de rezistenţă. Aici a funcţionat Scuola Graeca et latina şi mănăstirea a fost un dar reciproc de la Vasile Lupu şi Matei Basarab. Arhiepiscopul Nifon al Târgoviştei doreşte ca în viitor Mănăstirea Stelea să devină centru ecumenic", afirmă Marian Puiescu.

Părintele Vichentie Bîgu, stareţul mănăstirii, ne-a spus la rându-i: "E atât de intens căutată biserica aceasta de credincioşi, iar noi, cei care slujim aici, îi iubim pentru că vin la noi, stau în genunchi în ciuda şantierului, a prafului, nu încap în biserică, dar ei vin şi asistă la slujbe. Multă lume vine şi-mi mărturiseşte cum l-a descoperit pe Dumnezeu aici. Nu este o biserică cu picturi multe, este una albă, care simbolizează puritate, curăţire.

Dacă Mântuitorul nu ar fi pătimit, nu ar fi murit şi nu ar fi Înviat, creştinismul era o simplă filosofie. În momentul în care Mântuitorul pătimeşte, El moare, dar ca om. Era şi fire dumnezeiască, şi fire umană. Firea umană trebuia să treacă prin patima aceasta, îşi luase păcatele lumii asupra Sa. A mers la patimă de bunăvoie şi a coboarât în Iad... 

 

"În mormânt cu trupul, în Iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins", aşa se spune în tropar. Dumnezeirea nu a pătimit nimic, doar umanitatea. Când Iadul l-a cuprins pe Fiul lui Dumnezeu, atunci s-a umplut de lumină. Şi Iadul, şi Raiul, toate au fost pline de lumină. Imaginea aceasta este semnificativă. Dumnezeu uneşte, nu desparte pe nimeni.

Suntem mai aproape noi, oamenii, unii de alţii. Omul este bun în sinea lui, nimeni nu este rău prin definiţie, dar conjuncturile vieţii l-au determinat să aleagă această cale. Răul nu este făcut de Dumnezeu. Răul este lipsa Binelui. E nevoie ca omul să se silească. În Rai, dialogul era faţă în faţă cu Dumnezeu. Când omul a pierdut Raiul, dialogul nu a mai fost posibil. Doar prin mijlocul rugăciunii şi al jertfei se mai poate realiza. Rugăciunea ne ajută să intrăm în comuniune cu Dumnezeu", încheie stareţul Mănăstirii Stelea, părintele protosinghel Vichentie Bîgu.

Mănăstirea are şapte vieţuitori şi aceştia ţin slujbe dimineaţa şi seara. Lumea vine mereu aici, se spovedeşte, se împărtăşeşte. Legătura dintre credincioşi şi Mănăstire este una puternică şi specială.

 

Mănăstirea Stelea din vechea capitală a Ţării Româneşti, Târgovişte, te atrage cu frumuseţea ei unică. Ctitorie a lui Vasile Lupu din 1645, ea este străjuită de Turnul Chindiei şi Curtea Domnească, la doar 150 m sud-est, şi de Mitropolie, la 200 m nord. Vasile Voievod, "din mila lui Dumnezeu Domn al ţării Moldovei", a dărâmat acea dintâi Sfântă Biserică până în temelii şi cu ajutorul lui Dumnezeu a început s-o zidească din nou, în zilele "fratelui nostru, Matei Basarab Voevod, din mila lui Dumnezeu Domnul ţării Ungrovlahiei şi s-a săvârşit, cu voia lui Dumnezeu în luna lui septembrie 7 şi anul 7154".

Astfel mărturiseşte pisania mănăstirii ce poartă numele Învierii Mântuitorului, dar căreia credincioşii ce-i calcă pragul în căutare de îndrumare şi călăuzire spirituală îi spun simplu Stelea, după numele negustorului ce a binevoit s-o ridice mai întâi. Vasile Lupu a ridicat pe ruinele acesteia o alta, mai mare şi mai frumoasă, menind-o pentru a spăla păcatul duşmăniei dintre fraţi, cel muntean şi cel moldovean.

De aceea biserica are hramul Învierii şi i se mai spune a Împăcării. Aici este de altfel îngropat tatăl domnitorului, Vel-Aga Nicolae. De la stareţul Mănăstirii, protosinghelul Vichentie Bîgu, am aflat că în noiembrie 1653 ctitoria domnului Moldovei avea să-l găzduiască pe Macarie Patriarhul Antiohiei, primit cu mare fast la Târgovişte. Însoţitorul său, Paul de Alep, în însemnările sale, compara Târgovişte cu Alepul sau Damascul, iar dintre numeroasele ei biserici şi mănăstiri, considera că a lui Vasile Vodă este cea mai frumoasă: "Ea poartă numele Învierii Domnului, dar muntenii o numesc Mănăstirea Stelea.

E mare şi îngrădită cu un zid de piatră. Biserica e măreaţă şi înaltă, având două elegante turle cu mai multe cruci, pentru a căror poleire
s-a cheltuit, se zice, şapte sute taleri veneţieni. Iconostasul, de artă rusă, este minunat şi are trei uşi". În februarie 1658 au loc distrugeri făcute mari de care se făceau vinovate oştile turceşti şi tătăreşti.

Tot de la părintele stareţ Vichentie am aflat că Mănăstirea Stelea a rezistat unui asediu puternic, fiind ocupată de o ceată de cazaci cu femeile lor, care s-au luptat cu turcii şi tătarii. Bisericii, plină de lăzi şi provizii, i-au dat foc; ea a ars cu totul pe dinăuntru şi pe dinafară, şi cu ea a pierit un iconostas de o rară frumuseţe. Documentele perioadei următoare oglindesc treptata sărăcire a mănăstirii, ajunsă metoc al ctitoriei brâncoveneşti "Sfântul Gheorghe Nou" din Bucureşti, închinată, la rândul ei, Sfântului Mormânt de la Ierusalim.

După secularizarea averilor mănăstireşti, în 1863, Biserica Stelea devine biserică parohială, fiind întreţinută de stat. În perioadele 1971-1975, 1982-1988, 1991-1999 şi în 2002 s-au efectuat lucrări de restaurare la turnul-clopotniţă şi la stăreţie.

Biserica văzută prin ochii omului modern pare prea simplă, dar tocmai prin această simplitate ea dăruieşte acel ceva special.

 

Săptămâna Luminată
Săptămâna Luminată este prima săptămână după Învierea Domnului Iisus Hristos. Se mai numeşte şi Săptămâna reînnoită, deoarece întreaga creaţie este reînnoită. "Pentru creştinii ortodocşi, spune părintele stareţ Vichentie, săptămâna aceasta este începutul unei perioade de sărbătoare care se termină peste cincizeci de zile la Pogorârea Duhului Sfânt sau Rusalii. Urarea cu care se întâmpină credincioşii este "Hristos a Înviat", urmată de răspunsul "Adevărat a Înviat".

Slujbele din Săptămâna Luminată se ţin cu Uşile Împărăteşti larg deschise. Acest fapt simbolizează uşa deschisă de la mormântul Mântuitorului, dar şi ruperea catapetesmei Templului din Ierusalim în momentul morţii Mântuitorului. În plus, în Săptămâna Luminată este interzis postul, credincioşii întremându-se astfel după cele opt săptămâni de post anterior Sfintelor Paşti. "Duminica Sfintelor Paşti este cea care ne oferă marea bucurie a Învierii, dar şi păşirea în Săptămâna Luminată.

Creştinii erau botezaţi în noaptea de Paşti şi timp de o săptămână purtau haine albe, simbol al bucuriei Învierii. De aici şi numele Săptămânii Luminate. "Întreaga Săptămâna Luminată prăznuim Învierea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, înnoind apoi prăznuirea în fiecare duminică de peste an", spune părintele stareţ Vichentie Bîgu. "Perioada dintre Duminica Învierii şi Duminica Tomei este dedicată Învierii lui Iisus Hristos.

Săptămâna e toată scăldată în Lumina Învierii şi prin aceasta cei puţini, câţiva adunaţi în jurul lui Iisus în timpul vieţii lui, au căpătat certitudinea că într-adevăr, aşa cum făgăduise, Domnul a învins moartea. Ziua Învierii este Unică. În săptămâna de după Paşti nu se fac pomeniri pentru morţi, iar pentru cei adormiţi acum există o rânduială specială de înmormântare." Acum Apostolul Toma crede cu adevărat că Domnul a înviat, căci atinge şi priveşte urmele cuielor în mâinile lui.

În vinerea din Săptămâna Luminată este sărbătoarea numită Izvorul Tămăduirii, toate apele sunt sfinţite. Izvorul Tămăduirii a fost locul care, binecuvântat de Domnul Iisus, a vindecat mulţi bolnavi. Cunoscută mai ales sub numele de Duminica Tomei, duminica ce încheie Săptămâna Luminată reprezintă o prelungire a sărbătorii Învierii. Bătrânii spun că acela care moare e fericit, căci merge direct la Tatăl Ceresc.