"Stancu a lăcrimat la vizionare"

Andrei a privit toată confruntarea aceasta cu seriozitatea cu care face el orice lucru, a deschis ochii mari, spre bunicul său, dar simţeam în privirea lui şi o nouă admiraţie faţă de Constantin M. Păunescu, care îndrăznea să viseze tranşant o altă situaţie în România, în vreme ce Adrian Păunescu - recunosc asta în scris, aici - nu putea să-şi închipuie o soluţie atât de radicală ca, de exemplu, căderea comuniştilor de la putere.

M-am gândit ulterior, când previziunea tatei s-a adeverit, dacă n-o fi fost influenţat de naşul său, un mare profesor şi un remarcabil politician, dl Virgil Mănescu, pe care tata îl iubea, îl diviniza şi-l asculta. Dar nu se văzuseră de foarte multă vreme.

În acea vreme, ascultam şi eu Europa Liberă, dar nici de acolo semnalele nu erau anticomuniste şi anticeauşiste, din moment ce chiar în acel an, 1989, erau foarte lăudaţi la Europa Liberă vechii comunişti care îl atacaseră pe Ceauşescu în "Scrisoarea celor 6", iar partidele istorice erau tratate istoric.

Nici Fane Babanul, cu prospeţimea lui folclorică, nu vorbise decât despre Ceauşescu şi despre căderea lui până la Crăciun, chestie care şi ea, în sine, mi se părea exagerată, dar în nici un caz de căderea ăstora. Cu mii de oameni nu mai aveam eu la ora aceea contact, pentru că nu mai aveam voie să ies în lume, dar câteva zeci văzusem în ultimul an şi n-auzisem pe nici unul dintre ei să anunţe căderea "ăstora". Pentru că ăştia eram aproape toţi.

CRITERIUL EMINESCIAN
În cele mai diverse medii, în cele mai diverse ocazii, se vorbeşte despre scriitori, actori, oameni politici şi se are în vedere un comportament ideal faţă de care comportamentul real al acestora nu este decât, de cele mai multe ori, o palidă îmbinare de aproximaţii. Cine poate fi, în realitate, la înălţimea legendei care s-a consolidat în timp, în legătură, să zicem, cu gestul lui Mihai Eminescu ca, atunci când i s-a propus de către Regina României o decoraţie, el s-o refuze? Nu cunoaştem toate amănuntele şi, mai ales, nu cunoaştem acel amănunt care, în mod normal, particularizează o asemenea clipă unică, un poet refuzând decoraţia propusă de o familie regală.

Titu Maiorescu se fereşte, parcă, să facă reportaje (vai, atât de necesare astăzi, dacă ar fi să dăm memorialisticii dreptul său legitim de a participa la istorie!) şi nici nu pare a şti, nu pare a ţine bine minte, ce anume i s-a propus de către Carmen Sylva lui Mihai Eminescu. Un Bene-Merenti sau cam aşa ceva, zice Titu Maiorescu. Acest "cam aşa ceva" explică lucrurile. Sincer să fiu, nici nu cred că Maiorescu, cu monumentala lui exactitate, n-a reţinut propunerea Primei Doamne a ţării când, aproape sigur, el însuşi sugerase această propunere în persuasive ocolişuri şi reveniri la figura poetului naţional.

Proiectarea în legendă ("Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt Rege ar fi putut să-l distingă?...") nu face decât să încurce lucrurile şi să nu mai ştim astăzi dimensiunea reală a blândului orgoliu eminescian.
Şi faţă de această măreaţă clipă de demnitate literară şi faţă de atâtea alte gesturi ar fi putut fi deferite memoriei naţionale, ce rezistă din tot ce a urmat în raport cu nepăsarea eminesciană?

Am citit în diverse publicaţii postdecembriste, mai ales în publicaţii de partid şi cu deosebire în ziarul Dreptatea, rânduri triste, de exemplu, despre Zaharia Stancu. Se încearcă şi acolo, mai ales de către nişte bieţi complexaţi, faţă de care nu pot nutri ură, ci milă şi silă, terfelirea memoriei lui Zaharia Stancu şi în genere acreditarea ideii că nici unul dintre cei ce par a fi fost mari scriitori ai unei perioade istorice de grandoare şi teroare, a culturii române, nu este chiar aşa cum se vorbeşte.

Acţiunea acestor pigmei depăşeşte paginile Dreptăţii şi răbufneşte şi în Contemporanul, de data asta împotriva lui Marin Preda. Aibă ce aibă, Marin Preda este un mare scriitor, iar pigmeul tot pigmeu. Pigmeului îi plac pigmeii că nu-i dau ameţeli, nu-i schimbă capacitatea vizuală şi nu-i plac giganţii care îi adună tot sângele lui trist în ochii doritori de rele. De orice s-ar fi ocupat Marin Preda, de arhitectură, de sport, de rachete, pigmeului respectiv nu-i poate plăcea, pentru că este mare. Despre aceasta însă vom mai vorbi. Poate revenind şi la numele pigmeilor. Poate.




Pentru că principala strădanie a acestor pigmei, aceea ca mulţi scriitori români să tacă, a eşuat. Scriitorii români nu mai tac. Însuşi Eugen Barbu a ieşit la bătaie şi i-a cam jupuit, cu nuieluşa, partea de gândire, de expresie a pigmeului, poponeaţa lui meditativă (n.n. aceste lucruri au fost scrise în 1990). Aşa încât, deocamdată, n-am să insist, nefăcându-mi nici o plăcere băşicarea exagerată a amărâtului. La rigoare, însă, voi fi aici.

Altceva mă interesează, astăzi, şi anume, o încercare de mai lungă durată de restaurare a demnităţii scriitoriceşti, literare, culturale, spirituale, în ochii unui popor ieşit din îndrăgostiţii noii generaţii îşi caută un mod de comunicare. Memoria noastră se întoarce la figura bărbatului frumos cu ochi albaştri care nu se dădea înapoi de la nici un gest îndrăzneţ.

ÎŢI AMINTEŞTI, LUCIAN PINTILIE?
... Îţi aminteşti, Lucian Pintilie? Sunt 20 de ani de atunci. Zaharia Stancu era mai marele lumii noastre literare, şi tu, cu geniul tău, ai ştiut că scriitorii pot veni în sprijinul unui regizor nedreptăţit cum erai.
Bătălia am început-o noi doi. Te-am întrebat dacă eşti evreu. Ai fost foarte drăguţ şi mi-ai răspuns într-un fel care m-a uluit şi m-a obligat să ţin minte ce mi-ai spus: "Ascultă, bă, tu te jucai cu puţa în ţărână când mama îmi făcea mie scutece din ultima cămaşă verde a lui tata!".

Bătălia era fantastică. Luptam pentru "Reconstituirea" ta. Dar era şi "reconstituirea" noastră. Primul asalt a fost la România Literară, unde am constituit o echipă de reporteri ad-hoc, toţi scriitori de valoare, dar care au ştiut că se bagă într-o bătălie hotărâtoare a demnităţii noastre culturale. Şi în câteva ore, S. Damian, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu, Marcel Mihalaş au strâns răspunsurile la ancheta noastră despre filmul românesc. În urma acestor răspunsuri, filmul "Reconstituirea", care era interzis, devenise, în concepţia celor mai mulţi dintre cei întrebaţi, cel mai bun film românesc.

Geo Dumitrescu îmi dăduse atunci nu demult să conduc publicistica gazetei. Am condus această mică bătălie. Şi bătălia s-a câştigat. Era vară, conducerea partidului era la mare şi apariţia României Literare la Neptun a fost o bombă. Nicolae Ceauşescu s-a înfuriat, dar, pentru că era un om inteligent, şi în vremea aceea încă foarte raţional, a dispus ieşirea de sub interdicţie a "Reconstituirii". Cele două pagini de revistă, în care Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Petre Sălcudeanu şi alţi 30 de scriitori luau apărarea "Reconstituirii", reprezentau şi un protest implicit al scriitorilor la adresa unei măsuri limită privind interzicerea filmului "Reconstituirea".

STANCU A LĂCRIMAT LA VIZIONARE
Îl adusesem, mai cu rugăminţi, mai cu ameninţări, pe Zaharia Stancu la unul din ultimele etaje ale Casei Scânteii, acolo unde se făceau vizionările. Eram noi doi, dragă Lucian Pintilie. Filmul începuse şi Zaharia Stancu a lăcrimat. Eu i-am zis atunci:
- Să nu uitaţi că aţi lăcrimat, domnule Stancu!

Şi Stancu a înjurat cu tandreţea lui ţărănească "Te bag în mă-ta! Mă şantajezi?!"
Filmul s-a terminat. Cu ochii în lacrimi a ieşit Stancu din sală şi n-a şovăit nici o clipă. A fost alături de "Reconstituirea" până la capăt.
(Va urma)