Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (23)

De câte ori noi, cei care-l iubeam pe Marin Preda, îl propuneam sau îl propuneam să fie şef, Marin Preda ne punea să explicăm, în amănunt, de ce ne gândim noi la chestia asta. Pleca jenat capul când îl lăudam, dar nu ne oprea să-l lăudăm.

- Ce calităţi crezi dumneata că am eu ca să mă propui pe mine şef, monşer? Ia să te aud.

- Că dumneavoastră... că literatura... că Moromeţii... că ne trebuie... că vedeţi... că drepturile noastre... că numai un mare scriitor... că gospodar... că...

- Şi de unde ştii dumneata că eu sunt gospodar? Ce, oricărui om care vine de la ţară trebuie să-i placă gospodăria? Păi, eu de-aia m-am dus să-nvăţ, pentru că nu îmi plăcea gospodăria. Asta nu e valabil, monşer. Altceva.

- Dar dumneavoastră, Marin Preda, de ce nu vreţi să fiţi preşedintele Uniunii Scriitorilor?

- Monşer, sunt 100 de Laurenţiu Fulga, zis şi Laurenţiu Profeta, 100 de Titus Popovici, 1000 de Zăricuţă, care pot fi oricând mai buni decât mine. Şi domnul Macovescu, cât o fi el de ministru de externe, poate fi mai bun decât mine. Nu mai vorbesc de prietenul dumitale, Eugen Barbu, care abia aşteaptă să ne ia privilegiile, să murim de foame. Ce pot face eu într-o funcţie ca asta?

- Totuşi, dom' Preda, de ce nu?

- Dom' Păunescu, în primul rând că ar trebui să mă scol la 7 dimineaţa, să mă bărbieresc, să mă pun la punct, să-mi pun cravata, ca să veniţi dumneavoastră, tinerii scriitori, să întrebaţi: "Unde e Preda? De-aia l-am ales preşedinte ca să stea aici, să ne dea banii". De ce să răspund eu de ce fac alţii? Punem la socoteală că nu sunt membru de partid (N.A. - târziu de tot a intrat Marin Preda în PCR). Când aş mai avea eu timp de scris? Am şi nevastă tânără, am şi copii mici, şedinţe, lupte literare, nu m-ar mai considera nimeni scriitor şi opoziţionist. Toţi m-ar întreba de ce nu vă rezolv cererile.

- Dom' Preda, dar...

- Dragă, îţi spun şi ultimul motiv şi probabil cel mai serios. Nu pot eu să apar în public şi să ţin discursuri proaste. "Dragi tovarăşi, stimaţi tovarăşi, vă rog să-mi permiteţi..." Nu pot. Mi-au mai cerut pe la "Scânteia", pe la "România liberă" articole cu alegerile, cu realizările. N-am fost în stare. Mi le-au făcut ei şi am acceptat să mi le semneze cu numele meu. Eu nu sunt capabil de atâta inteligenţă încât să spun o asemenea prostie. "Dragi tovarăşi, toată stima..."

- Aţi semnat dumneavoastră articole făcute de alţii?

- He, he, he, Sadoveanu a semnat o carte făcută de alţii. "Mitrea cocor"...

- Cum adică?

- Nu ştii? Am impresia că "Mitrea Cocor" e o carte pe care a scris-o Savin Bratu, după reţeta realismului socialist şi a semnat-o Mihail Sadoveanu.

- Dom' Preda, dacă asta a fost posibil, de ce n-ar fi posibil şi ca dumneavoastră să fiţi preşedintele Uniunii Scriitorilor?

- Nu pot, monşer. E imposibil. Ca să poţi ţine un discurs idiot la fiecare ocazie, acelaşi discurs idiot, trebuie să ai un talent înnăscut. Găsiţi-vă pe altul. Uite, Ivasiuc, uite Breban, uite Titus. Titus e cel mai bun. Dacă n-o fi plecat la vânătoare. He, he, he.

Disimulat cum era, nu ştiu dacă Marin Preda nu găsea în aceste neputinţe ale sale de a fi om comun pretextele cele mai credibile pentru a nu intra în hora cea mai de sus. N-aş zice că îi displăcea să poarte un anumit grad de reprezentativitate, dar nu-i trebuia răspunderea aceea funcţionărească, de supus al partidului, pe care alţi scriitori o acceptau şi unii dintre ei o şi foloseau şi pentru lumea literară şi pentru ei.

Marin Preda simţea că e mai puternic dacă rămâne vicepreşedinte neplătit al Uniunii Scriitorilor, ca independent, decât preşedinte atârnat al breslei. În multe prilejuri, Preda se scuza pentru lipsa lui de disciplină, prin aceea că nu e membru de partid. "Dom' Ghişe, eu de-aia n-am intrat în partid, ca să nu-mi daţi dumneavoastră mie sarcini" - i-a spus Marin Preda lui Dumitru Ghişe, în primăvara anului 1970, când profesorul Ghişe încerca să-l convingă pe marele prozator să nu se amestece în dicuţiile despre mine, discuţii ce au început în urma hotărârii secretarului general al partidului de a mă destitui din funcţia de redactor-şef adjunct al "României Literare", pentru că-l atacasem pe Dumitru Popescu, proaspăt secretar al CC al PCR, îl acuzasem că e temperamental, brutal şi arbitrar şi cerusem, într-o şedinţă publică, în prezenţa lui Nicolae Ceauşescu, să-l dea afară pe Dumitru Popescu.

Nu ştiu dacă, totuşi, asta îl enervase cel mai mult pe încă tânărul şi orgoliosul secretar general al partidului sau împrejurarea, de tot scandaloasă, că-l întrerupsesem de câteva ori din discursul său. Sigur, acum, după mai bine de un sfert de veac de la evenimente, când atâţia dintre cei care se aflau acolo nu mai sunt în viaţă, cititorii pot crede că eu băzmesc şi fac pe curajosul pe amintirea lui Nicolae Ceauşescu, cu ocazia celei de-a 7-a generaţii de iarbă care se pregăteşte să se usuce, în această toamnă pe mormântul lui, oriunde ar fi el.

Mereu mi-e dat să resimt obligaţia de a mă explica şi de a aduce probe în atâtea nefăcute câte am făcut eu în viaţă. Am mai scris despre stinghereala pe care o trăiesc eu, atunci când mi-i amintesc pe curajoşii de după război, aşa cum erau ei în realitate, ca oiţele în jurul păstorului, în jurul tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Şi nu cârteau decât Jebeleanu, Baconsky, Stancu, Barbu, Preda, Bogza şi Păunescu.

Pe ici pe colo am mai povestit câte ceva despre gesturile curajoase, unele de-a dreptul iresponsabile, prin riscul lor, ale celor 3-4-5 gladiatori care se luau de piept cu stihiile. Nu-i vorbă, o dată şi Mircea Dinescu l-a enervat pe Nicolae Ceauşescu, Ioan Alexandru îşi apăra, fără şovăială, dreptul la credinţa divină. Parcă-l aud perorând pe Laurenţiu Fulga. Tot atât de corect este să notăm şi că unii dintre cei care ar fi putut face scandal nu erau invitaţi la acele întâlniri.

Rămâne memorabilă, întâlnirea tuturor scriitorilor după o Conferinţă Naţională cu Nicolae Ceauşescu, când el a avut un schimb de replici foarte tăios şi elegant (de ambele părţi) cu poetul Leonid Dimov. Îndeobşte, la întâlnirile Uniunii Scriitorilor cu Nicolae Ceauşescu, participau membrii Biroului Uniunii Scriitorilor, secretarul de partid, secretarul UTC şi redactorii şefi ai principalelor publicaţii literare. Pentru a mă situa întru totul în realitate şi a nu literaturiza, voi reproduce, în continuare, dintr-unul din dosarele mele de securitate şi, anume din cel numit "Titanul" (adică eu, ce poreclă nobilă!), câteva pagini privitoare tocmai la şedinţa care a condus la demiterea mea.

(Va urma)