Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (7)

Ajutoare absolut nesperate au venit din partea unor oameni politici. Între ei, Corneliu Mănescu, care era ministru de Externe al României, dar care şi-a permis să aibă o părere precisă despre "Reconstituirea" (într-un interviu al meu cu el) şi să o susţină cu un curaj bărbătesc exemplar. I s-a cerut să nu se bage. I s-a cerut expres. Dar Corneliu Mănescu nu a cedat. Iată un fragment din dialogul cu C. Mănescu, dialog pe care eu l-am susţinut:

"Dar să revenim la raportul politică-literatură! Unde, în opera cui, această relaţie vi se pare ideală?
- În opera lui Shakespeare. Shakespeare e un mare om politic. Filosofia lui ar fi: cum se capătă, cum se păstrează, cum se pierde puterea. Politica e fum, e aer, pătrunde peste tot.
- L-am văzut la Londra pe Paul Seofield. Aş spune, gândindu-mă la Scofield, că sunt actori care ajung încetul cu încetul, să filozofeze ca eroii pe care-i joacă.
- Despre Scofield se vorbeşte mult azi. Regizorul Lucian Pintilie, de pildă, îl consideră marele actor al lumii, într-un film la care se gândeşte. «Moartea lui Socrate». Apropo de Pintilie. Aţi văzut «Reconstituirea»?
- Da. Am văzut «Reconstituirea».
- Cum vi s-a părut?
- S-au vorbit multe despre acest film, şi din această cauză aş vrea să vă răspund ceva care ar merge în întâmpinarea curiozităţii dumneavoastră de reporter.
- Curiozitatea noastră e dublă. Vi se pare un film bun? Care este mesajul acestui film?
- Tehnic - ca meserie regizorală -, mi se pare un film care se apropie de media filmelor bune contemporane. Vorbesc, fireşte, despre cinematografia mondială. E o realizare care poate fi înscrisă între filmele bune care se fac azi în lume.
- Dar ca mesaj?
- Cred că ideea regizorului - a lui Pintilie - a fost de a atrage atenţia că lucrurile care nu se fac cu chibzuinţă şi în funcţie de ceea ce pot determina ajung - indiferent de voinţa celei ce le iniţiază - să ducă uneori la nefericire, la nereuşită, la un rezultat neaşteptat în raport cu intenţiile.
- Şi-acum v-aş ruga să încheiem convorbirea noastră. De acord?".
Demnitatea în epocă nu era doar literară. Ştiam. Însă, ţin minte, precis, Corneliu Mănescu a avut un permanent reper în mintea sa: ce vor zice scriitorii? Din cauza acestei încăpăţânări istorice a lui Corneliu Mănescu, nici măcar la apariţia în carte a interviului, lucrurile nu s-au simplificat. Din contră. Mănescu a ţinut-o pe a lui. Inflexibil.

Marin Preda a avut de luptat luni şi luni pentru acest text. Director de editură fiind, Preda se afla între indicaţiile ca filmul să nu mai fi apărut şi solida­ritatea noastră în jurul filmului. Abia în 1971, târziu, în cartea mea, "Sub semnul întrebării", interviul a apărut din nou şi poate fi citit oricând de oricine.

Dar actul de respingere a unei soluţii prefabricate, actul de refuz, actul de nesupunere, începea de la scriitori. Sigur, unui scriitor îi este mai uşor decât unui om politic să aibă păreri. Dar nici lui nu-i e întotdeauna uşor. Reacţia lui faţă de "Reconstituirea" a dat întregii noastre lumi literare un nimb de măreţie şi nobleţe. Scriitorii îşi asumaseră o cauză concretă, dar plină de idealitate.

Atunci, lumea literară avea în ea însăşi resurse incomparabile de demnitate, chiar dacă ele nu apăreau întotdeauna în prim plan. Erau clipe de revoltă şi de geniu ale lui Eugen Jebeleanu, care, şi prin ceea ce scria, şi prin ceea ce întreprindea zilnic, devenea o problemă pentru Nicolae Ceauşescu şi pentru putere în general. Sigur, el devenea o problemă şi pentru că Nicolae Ceauşescu îl preţuia şi îl iubea. Dar Jebeleanu găsea cu inspiraţie şi obstinaţie, în fiecare zi, câte ceva de reproşat regimului, autorităţilor şi nu se astâmpăra până nu-i aducea pe toţi la nebunie.

Avea Eugen Jebeleanu un fel de a se arunca fără paraşută, de la înălţime mare, pe care nu l-am regăsit la aproape nici unul dintre colegii noştri scriitori. El, Jebeleanu, îl influenţa foarte pozitiv şi pe Zaharia Stancu. Aşa cum o formidabilă influenţă asupra lui Zaharia Stancu avea Geo Dumitrescu. Marele poet nesupus, un copil genial al stângii, asta era Geo Dumitrescu. Era economicos în gesturi, dar tot ceea ce întreprindea avea ecou, dacă nu chiar eficienţă.

Mie, Geo Dumitrescu mi-a marcat hotărâtor viaţa. Dar cui nu? Prezenţa lui Jebeleanu şi a lui Geo Dumitrescu, ca şi venirea, din când în când, acolo a lui Geo Bogza asigurau lui Zaharia Stancu o anumită protecţie şi un înalt spirit convergent.

Cândva, în scena literară cobora şi Miron Radu Paraschivescu, cu felul lui ciudat de a acumula şi de a zice de la obraz. Învăţător el însuşi de libertate şi de demnitate, trecut prin toate şcolile dogmei, dar ajuns la o formulă de viaţă pe care toţi o invidiau.
Şi blândul Virgil Teodorescu şi profundul, foarte respectatul Ştefan Bănulescu care se îngropa în câte un fum de ţigară şi aştepta clipa în care să puncteze drumul spre adevăr. Dar ei toţi îi dăduseră lui Zaharia Stancu dreptul de a juca rolul principal. Şi Stancu a jucat, uneori, ca nimeni altul.

"Reconstituirea" ajunsese pe ecrane la Cinematograful "Luceafărul". Mergeam de câteva ori pe zi la film. Uneori, împreună cu Pintilie. Îl mai întâlneam şi pe Horia Pătraşcu, autorul inspirat al nuvelei şi al scenariului. Şi am vrut să facem o primire cum se cuvine filmului în România literară.

Era miercuri, una dintre numeroasele miercuri cu cenzură ale vieţii mele. Eram redactor-şef adjunct la România literară. Geo Dumitrescu îmi dăduse prero­gative de conducător al gazetei în raporturile cu oficialităţile şi am primit de la CC al PCR indicaţia să scoatem din revistă pagina dedicată lui Pintilie şi filmului "Reconstituirea". Cititorii mă vor scuza că nici de această dată nu voi insista asupra numelor celor care au dat indicaţia sau au transmis un ordin, dacă nu chiar au emis un ordin. Eu nu pot să-i acuz, deşi mi-au mâncat (şi ei) destule zile din viaţă.
Ce sistem monstruos, în care şi ei şi-au distrus vieţile, oprindu-i pe alţii să muncească!

Indicaţia, aşadar, era clară. Ni se cerea să terminăm cu prostia asta. Gata, destul aţi făcut ce aţi făcut şi aţi băgat filmul pe piaţă! Acum mai vreţi să-l şi lăudaţi? Terminaţi cu prostia asta! În câteva ziare de partid apăruseră părerile muncitorilor, maiştrilor, tehnicienilor care erau foarte indignaţi că filmul se joacă. Aiurea! Dovedisem prin două ediţii, cu aceeaşi dată, ale Scânteii tineretului (una făcută normal şi alta făcută după ce şpaltul ajunsese la secţia de presă a partidului şi fusese modificat în rău) că totul era un fals şi că se pleca de la o părere de sus care trebuia acre­ditată ca părere a poporului român despre filmul "Reconstituirea".
Şi mai scurt: scoateţi pagina!