Are ochii albastri si parul incaruntit. Vremurile i-au sters culoarea de odinioara. I-au supt si obrajii, au inmultit anii pe care ii poarta: 77 la numar. I-au lasat insa amintirile. Valentin Cantor este unul dintre curajosii pentru unii, lasii pentru altii, care a trecut Dunarea inot, pornind catre alte lumi.
Are ochii albastri si parul incaruntit. Vremurile i-au sters culoarea de odinioara. I-au supt si obrajii, au inmultit anii pe care ii poarta: 77 la numar. I-au lasat insa amintirile. Valentin Cantor este unul dintre curajosii pentru unii, lasii pentru altii, care a trecut Dunarea inot, pornind catre alte lumi.
M-a primit in
casa sa, ascunsa printre copaci, si repede a inceput sa-mi povesteasca. Ura pentru regimul comunist a dat startul marii incercari in care avea sa se avante la varsta de 38 de ani. Si-a vazut familia izgonita din casa, a fost acuzat ca este impotriva conducerii uzinei. Anii petrecuti in inchisoare i-au pus capac. A incercat el sa se transfere la o alta intreprindere, a depus cererea, insa i s-a spus sec: "Dosarul dumneavoastra are antecedente politico-sociale «nesanatoase»". Nopti intregi statea cu ochii deschisi privind in zare. Aerul de dincolo de tara noastra parca il chema sa-l savureze. Dar cum sa plece? Stia ca frontiera catre Iugoslavia era cea mai periculoasa. Ii trecuse prin minte sa treaca inot Muresul, la vest de Oradea, pentru a intra in Ungaria. Pe toate le-a anulat. S-a hotarat sa treaca Dunarea.
TatonAri. Prima tentativa a fost in 1965. S-a urcat in trenul ce ducea la Orsova, a ajuns la Moldova Noua. A coborat la Drencova. Planul era sa inspecteze zona. A tras la o casa. Se apropia 23 august. Iar tanarul de atunci si-a spus ca e tocmai bine sa "incerce apele". "Am asteptat sa se intunece. Am intrat in apa. Incepusem sa inot, cand aud voci de barbat. Am zarit niste chipiuri militare. De-abia atunci
mi-am dat seama ca fiind noaptea de 22, 23 august, paranoicii de activisti de partid cautau dusmanul de clasa peste ape si papuris. M-am intors", isi aminteste Valentin Cantor. Priveste catre fereastra. Stropii de ploaie pocnesc bezmetic in geamuri. Multa vreme in fata ochilor, Valentin Cantor nu a vazut decat apa. Si a simtit miros de libertate. Trec cateva secunde si privirea i se dezlipeste brusc de geam. Si-a amintit de cea de-a doua incercare de a tatona terenul, din septembrie 1965. Atunci a vazut malul sarbesc atat de aproape, ca a avut senzatia, pentru o clipa, ca e suficient sa intinda bratele si sa se avante in Dunare. Stia insa ca fortele sale fizice sunt insuficiente.
INTAMPLARI NOROCOASE. Au inceput pregatirile. Zile intregi, a urcat 80 de bare ale unui "castel de apa" al uzinei. 25 de metri inaltime. Si-a cumparat o pereche de labe de inotat. Mai avea nevoie de dinari. Si de o harta. "Intamplator, spune inginerul, mama mi-a pus in maini un exemplar din National Geographic, primita de la o cunostinta. Cand o rasfoiesc, sa nu-mi creada ochilor: era harta partii de vest a Iugoslaviei si extrema de nord-est a Italiei." Barbatul si-a facut semnul crucii ca la vederea unei minuni. Cu migala a inceput sa-si copieze nume de localitati, a incercat sa memoreze distante. S-a hotarat pentru Italia. Mai ramasese problema dinarilor. Cine ar fi crezut ca intr-o dimineata, intorcandu-se de la lucru, avea sa zareasca o masina cu tablite de Iugoslavia? "M-am re-
pezit catre masina si intr-o frantuzeasca stalcita i-am intrebat daca au nevoie de lei contra dinari. Le-am dat 500 de lei, ca in momentul in care voi ajunge la Skopje, unul dintre ei, sa-mi dea dinari."
CHEMAREA LIBERTATII. Vineri, 26 august 1966. Se lasase seara. Toate erau pregatite: luase o bricheta chinezeasca, un inel de dama cu piatra albastra, talpile de cauciuc si putina mancare. Si le
pusese pe toate in pungi de plastic. Avea emotii. Din cand in cand o privea pe mama sa. Pentru prima oara l-a condus la tramvai. Facea eforturi sa nu planga. Sufletul ei stia. Tanarul a poposit la aceiasi oameni care il mai gazduisera o data, a inspectat din nou zona, iar in dimineata de 28 august a facut marele pas. S-a indreptat catre Bazias. "Ma uitam in toate partile. Doar cateva
case razlete. Sa ma ascund dupa niste tufe?", se intreba barbatul suspicios. O clipa a stat in loc. A privit catre Dunare. Nu o vedea, dar o simtea. Mirosul ei de lunca, de mal ii intra in vene, ca un drog. A mers printr-un lan de porumb. Dupa zeci de minute de mers, a zarit apa. Si-a pus labele in picioare, si-a legat de piept pungile si, stand pe spate, a inceput sa inoate. Calm si lin, fara peripetii, fara probleme. Dupa doua ore avea sa ajunga intr-un cimitir. Reusise. Apa nu-l inghitise.
EVADAREA. Se facuse 4 dimineata. De ore bune mergea pe strazi, fara sa stie unde duc. A zarit un tren. Ochii i-au scaparat in cautarea garii. Trenul ce ducea catre Belgrad tocmai plecase. Urmatorul, peste 10 ore. Speranta ca va reusi era din ce in ce mai mare. Intr-o secunda insa, i-a fost spulberata de vocea controlorului care-i cerea biletul. Pe toate le traia ca-ntr-un vis urat. S-a trezit intr-o cladire cu multe ferestre. "Mi-am dat seama ca eram intr-o inchisoare. «Unde ti-e pasaportul?», m-au intrebat ei, dupa ce mi-au furnizat si raspunsul. «Dar cine era gazda ta?», m-au intrebat apoi. Fara sa ma fastacesc, de parca Dumnezeu imi rostea cuvintele la ureche, i-am spus numele celui care trebuia sa-mi dea dinarii. Pe coperta buletinului era numele lui. L-au sunat. Barbatul a confirmat ca ma cunoaste." S-au retras, lasandu-l singur. Si-a adus aminte ca mai avea un strop de paine si un ou. Le-a mancat, asa a avut si pretext sa ceara apa. Si ca si cum nu ar fi prezentat nici un pericol, l-au trimis in curte la cismea. "Cu un ochi priveam la paznici, cu celalalt la curtea interioara. Am vazut un gang pe unde as fi putut sa fug. M-am intors in camera cu gandul sa-mi iau bagajul, in principal diplomele. Am tras repede un prosop si m-am facut ca ma duc sa ma spal. Mi-era atat de teama. Imi spuneam tot timpul: «Prostule, de ce te-ai mai intors?». Am luat-o prin gang. Nimeni nu
m-a intrebat nimic. De-acolo, am fugit mancand pamantul."
MARELE VIS. Peripetiile au continuat. De-a lungul drumului a simtit, ca o umbra, pe cineva urmarindu-l. De teama, mergea mai mult noaptea, iar ziua statea ascuns. Dupa ce a trecut prin nenumarate localitati, calatorind fie cu marfare, fie pe jos, stors de vlaga, ars de sete si nemancat cu zilele, Valentin Cantor a zarit scris numele unei localitati, Sgonico. Atunci a auzit pentru prima oara de cand era pe drumuri cuvintele salvatoare: "Si, si". "Mi-am facut semnul crucii si mi-am zis: «Doamne, iti multumesc!». Era 1 septembrie 1966. Ajunsese in Italia. Acolo, alte intamplari, printre care sederea sa in lagar. Visul sau, in care aproape ca nu mai credea, s-a implinit dupa doi ani, cand a ajuns in SUA. A stat 32 de ani. In SUA a intalnit si femeia de care s-a indragostit si care i-a stat alaturi mai bine de 20 de ani. La batranete, s-a reintors in tara. Nimic nu-l mai tinea acolo. Sotia se prapadise. Iar el simtea deja dorul, singuratatea.
|
ANTECEDENTE
|
In studentie a fost inchis. Neastamparul, dorinta de a trai intr-o tara libera l-au determinat ca impreuna cu un grup de colegi sa faca propaganda antiguvernamentala. A fost condamnat la 6 ani de inchisoare. Abia in toamna lui â54, Valentin Cantor a fost gratiat partial. Dosarul acesta l-a tinut multa vreme "la nivelul de jos". Inainte de a ajunge in Italia a poposit in Suedia, apoi in Franta. A luat-o de la zero. A uitat uneori ca este un intelectual si a facut tot felul de munci, de la spalator de vase, paznic, la muncitor in fabrica, pana a ajuns sa lucreze in breasla sa. Nu s-a plans. Stia ca va ajunge acolo unde va dori. Si asa s-a intamplat.
|
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
