Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza în amintirile lui Radu Rosetti

de Carmen Anghel | 11 Feb 2014 • 16:58

Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza s-a petrecut la 11/23 februarie 1866.
“Abdicare/ Noi, Alessandru Ioan I, conform Dorinţei naţiunei întregi şi angajamentului ce-am luatu la suirea mea pe tronu, depun astăzi 11/23 Februarie Cârma în mâna guvernului în mâna unei locotenenţe Domnească şi ministerului alesu de poporu.”

Prezentăm o consemnare a lui Radu Rosetti, în volumul “Amintiri din prima tinereţe”, Imprimeria Fundaţiei Culturale “Principele Carol”, din 1927. Această însemnare ne arată clar: bogaţii se săturaseră de reformele lui Cuza, iar săracii, ţăranii îl iubeau şi nu se gândiseră niciodată să-l înlocuiască. “Monstruoasa coaliţie” - cum este cunsocută “înfrăţirea” celor care fuseseră loviţi în propriile interese de acţiunile Domnitorului - a avut câştig de cauză.

“În după amiaza zilei de 12 Fevruar 1866, puţin înainte de aprinsul lumânărilor (…) aud paşi grăbiţi (…) în odaie intră foarte excitată mama ţinând sus o telegramă:
- Principele Cuza a abdicat, strigă ea, roşie de emoţie şi bucurie.
- Tata o urmează şchiopătând şi sprijinindu-se pe baston.
- Cuza a abdicat, strigă el...
- Iar mama ni citeşte o depeşă franceză sosită în acea dimineaţă la Adjud, adresată de Dimitrie Sturdza cumnatului său Alecu Balş şi trimesă de acesta tatei. (...). Sturdza comunică lui Balş abdicarea lui Cuza, instituirea Locotenenţei Domneşti, alcătuită din Generalul Golescu, Lascăr Catargiu şi colonelul Neculai Haralambie, precum şi numirea unui minister compus din conservatori şi liberali, din care făcea parte şi el , Sturdza. Părinţii mei exultau de bucurie, ştiind bine că lui Cuza nu putea să-i urmeze decât un domn străin, ceiace alcătuia dorul fierbinte de atâţa ani. Pe mine mă mâhnia adânc căderea bunului meu prieten de odinioară, dar crescut şi eu în credinţa în principele străin, mă mângâiam cu nădejdea că ceiace s'întâmplase va fi pentru binele şi mărirea ţării, mai ales că-mi aduceam aminte cum, cu câteva săptămâni înainte, Costică Şuţu ni povestise că Cuza era hotărât să abdice.
- (…) Am aflat că Senatul şi Camera, acelaşi Senat şi aceiaşi Cameră care, puţine săptămâni înainte, votase adrese exprimând lui Cuza cel mai mare devotament au ales Domn, prin aclamaţiuni, pe contele de Flandra, chiar în ziua abdicării silite a lui Cuza, iar guvernul s-a grăbit să puie trupele şi funcţionarii să jure credinţă noului stăpânitor. Săptămâni de aşteptare înfrigurată trecut-au până când am aflat că contele de Flandra, pentru temeiuri de familie, a refuzat coroana ce ţările noastre i-o oferise, act caracterizat de tata ca fiind o adevărată obrăznicie din partea unui prinţişor ca el.
- În acest răstimp, Locotenenţa Domnească dizolva Camera şi convova alegătorii la alegerea unei nou Adunări iar senatul fusese prorogat şi nu s-a mai vorbit de el. Mai aflăm apoi, printr-o proclamaţie a guvernului că, văzând refuzul alesului de la 11 Fevruar guvernul provizor propusese Domnia Principelui Carol de Hohenzollern Sigmaringen(...). Guvernul hotărâse ca votarea să se facă la primăriile respective, dar tata dispuse ca lucrurile să se petreacă altfeliu. Se aduse, jos, la scara cea mare a curţii, o masă pe care se aşternu o învelitoare de postav roşu şi, convocându-se toţi servitorii moşiei şi ai casei, pe primar şi pe consilierii comunali, tata iscăli cel dintâiu plebiscitul cu numele şi calităţile lui, după obiceiul de înainte de Cuza: Răducanu Rosetti, Logofăt şi Cavaler.(...)”.
Dar cei mai mulţi, ţăranii, se lăsau aşteptaţi. Moşierul se duce la primărie să vadă ce se întâmplă. “(...) Relaţiunile lui cu ţăranii erau excelente, dar ei de astădată, departe de a-i face pe voie, s-au strâns la primărie şi au silit pe notar să scrie următorul text oficial modificat: ”Noi subsemnaţii locuitori ai comunei Căiuţul, nu alegem ca Domnitor al Românilor pe Principele Carol-Ludovic de Hohenzollern, care va domni sub numele de Carol I” sub care text şi-au pus degetele pe crucea însemnată de notar în dreptul numelui fiecăruia. Întrebaţi asupra motivelor hotărârii lor, au răspuns că nu au avut niciun temeiu de nemulţămire împotriva lui Cuza care li-a dat pământurile şi i-a scăpat de boieresc (...).”
După spusele lui Radu Rosetti, reacţii de felul acesta au avut în multe localităţi din ţară, ba mai mult, în Moldova chiar s-a încercat ruperea Unirii de la 1859. Dar nu mai era cale de întoarcere. Domnul străin a venit.

Nicolae Iorga, despre Cuza - “Erou şi mucenic al aceleiaşi cauze”
Un text superb, care susţine ideea iubirii pe care poporul i-a purtat-o Domnului Alexandru Ioan Cuza, îi aparţine lui Nicolae Iorga. A fost scris în 1920 şi a apărut în volumul “Oameni cari au fost”: “Centenarul naşterii lui Cuza Vodă”. Iată portretul pe care îl face Nicolae Iorga. “Astăzi, vineri, se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Cuza vodă. Un domn care nu s-a născut din neam mare, care n-a avut o cultură superioară, care n-a protejat artele, care n-a înălţat clădiri menite să rămâie, care n-a strâns în jurul său pe fruntaşii prin talente ai neamului, care s-a arătat indiferent faţă de opinia scrisă. Un român care n-a iubit solemnităţile şi care nu s-a gândit că ar putea să poarte, dacă nu coroana vechilor domni independenţi, măcar cuca lui Alexandru Ghica şi a lui Bibescu, a lui Mihail Strudza. Un stăpânitor care nu s-a deosebit prin fapte de milostenie, prin mari aşezăminte pentru ajutorarea semenului său. Un monarh care nu şi-a însemnat numele între ale voievozilor celor cucernici – căci a bruscat pe mitropolit şi a “stricat legea” canoanelor – ori ale celor virtuoşi, căci a fost aplecat patimilor pământului şi a crescut în palatul său copii cari nu erau ai doamnei. Şi, în sfârşit, un domn care n-a purtat nici un război, n-a câştigat nici o biruinţă, n-a adus o palmă de pământ ţării aşa cum o apucase.
Dar Alexandru Ioan I a întrupat lupta de veacuri a săracului ţăran român, veşnic obijduit şi jignit, peste margenile suferinţei omeneşti, contra acelor exploatatori, dint oate neamurile şi cu nici un suflet, 0e care el i-a fixat cu numele de “ciocoi” - ceea ce înseamnă (s-o ştiţi bine), nu o clasă socială, ci o categorie politică şi economică, o varietate morală degenerată a omenirii. I-a sfidat, în ciuda tuturor legăturilor pe care le avea du dănşii, s-a bătut vitejeşte cu ei şi, a doua zi după împroprietărirea care a fost, de fapt, sămânţa cea mai bună pentru viitor, a căzut prin răzbunarea lor. Erou şi mucenic al aceleiaşi cauze, de aceea a rămas pentru poporul nostru nu idolul de o clipă, ci neuitatul părinte şi binefăcător. Veşnică fie amintirea lui!”