Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Musai să cutreier prin Setubal, să-mi împlinesc o dorinţă urzită prin 1970. În perioada aceea, Rapid Bucureşti a jucat, într-o cupă europeană, cu Vitoria Setubal. Alăturarea celor două cuvinte m-a captivat, m-a făcut să visez la o femeie cu origini aristocratice, o doamnă distinsă şi enigmatică, înveşmântată în rochie lungă şi purtând pe cap o pălărie cu boruri rotunjite. O femeie pe care s-o opun Vitoriei Lipan, ţăranca noastră răzbătătoare şi buruienoasă. Ce asociere mai poate născoci mintea unui copil, Vitoria Lipan şi Vitoria Setubal, Dumnezeule!
Iau trenul din Lisabona, şi pe ecranul vagonului "curge" anunţul "Destino Setubal". Aşadar, intru în alt destin, "destinul Setubal", căci ce altceva e un destin dacă nu o destinaţie?! Poate că e un destin mai cumsecade decât "destinul România", ce mi s-a hărăzit în lipsă. Cum ar fi oare să-ţi alegi alt destin când ţi s-a urât cu cel vechi? Destinul "Fericire" sau "Faimă", ori "Prietenie" măcar, dacă destinul de ţară e pecetluit.
Orăşelul e patriarhal, domol, cu străduţe inundate de soare şi lumină inefabilă, cu piaţete romantice. La o aruncătură de băţ de gară e stadionul, ponosit şi demodat. Mă apropii cu vioiciune, atras de conturul unei statui negricioase. Citesc placa necrolog - "Jacinto Jao, decedat în 2005" - şi brusc îmi scotocesc memoria. Aripa (dreaptă?) a senzaţionalei echipe a Portugaliei zburdă încă prin apărarea României şi o strângere de inimă mă înghimpă. Timpul e neiertător chiar şi cu eroii efemerităţii noastre comune.
* * *
"Banco Espirito Santo" desluşesc pe frontispiciul mai multor clădiri. Va să zică, "Spiritul Sfânt" n-a rezistat tentaţiei şi şi-a deschis o bancă pentru muritori. Oare cât or fi dobânzile pentru un credit de nemurire? Iată deci că şi "Spiritul Sfânt" se întrebuinţează de uneltele Diavolului ca să-i amăgească pe oameni...
* * *
Sintra e o localitate micuţă şi încântătoare. Încărcată de poezie şi farmec. O fărâmă de basm. Nu degeaba poetul Byron, bolnav şi nefericit, şi-a ales să se stabilească aici. În semn de recunoştinţă, un restaurant din preajma faimoasei case se numeşte "O cantinho do Lord Byron"... Ce blasfemie în reluare, pântecul a răzbit iarăşi lirismul...
* * *
Aşa uitat pe plajă, între ocean şi Muntele Sintra, adiat de briza tivită cu stropi de apă sărată, mă simt ca un "călugăr al voluptăţii", ca să-l citez pe scriitorul ungur Péter Esterházy.
* * *
"De câtă singurătate are nevoie un om?", se întreabă Liiceanu. De atât cât să-şi regăsească bucuria de a privi către ceilaţi cu îngăduinţă şi parcimonie, îi răspund eu.
* * *
Trec prin atâtea locuri şi toate se transformă deja în amintiri. Amintiri, amintiri... Viaţa le duce mai departe, le cară fără să ne dea socoteală. Apropo, pe când un CD cu amintiri ale stărilor ce ne-au covârşit cândva? Să-ţi cumperi un crâmpei din propria viaţă şi să-l vizionezi pe ecran oricând... Să-ţi iei sticla cu bere şi castronul cu floricele de porumb şi să te retrăieşti, nu doar în imagine şi sunet... N-ar fi consolator? Chiar, ce e amintirea: ceea ce-ai pierdut sau ceea ce rămâne? Dificil răspuns. Poate că amintirea e ceea ce rămâne după ce ai pierdut clipa. Seminţele fericirii ori nefericirii azvârlite de trecut în răzorul prezentului.
* * *
De regulă, omul pleacă în concediu fără să-şi lase acasă cochilia. Nu-şi poate depăşi condiţia de melc familist. Şi-aşa colindă pretutindeni, cărându-şi oriunde reflexele casnice. Câtă lipsă de imaginaţie! Păi, concediul trebuie să fie o uitare de sine, o evadare din cotidian, din banal, o fugă de tine însuţi, cel robotizat. Un "break" pe serviciul obişnuinţei şi cum să reuşeşti dacă te târăşti peste graniţă cu casa în spinare? Astfel, nu faci decât să-ţi plimbi "dricul căsniciei" (marriage hearse, cum glăsuieşte poetul pictor Blake) printre străini? Resemnat şi castrat sufleteşte. Înţepenit în condiţionările rutinei domestice.
