Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Taxiul e pregătit să mă ducă la Cabo da Roca şi la Guincho Beach. Urc, rugându-l pe şofer, un bătrânel rasat, să mă răsfeţe cu mărgăritare de fado. Mă fixează cu interes crescând prin oglinda retrovizoare. Se vădeşte surprins de doleanţa mea şi îmi spune că rar cineva mai ascultă muzica aceasta. Scoate din torpedo un disc şi aparatul îl înghite lacom. Dintr-odată, vraja se cuibăreşte în maşină, înhăţându-mă în toată frivolitatea-mi de care sunt atât de conştient. Chitara sună dumnezeieşte, iar vocea bărbatului parcă suspină.
Nu aud decât consoane, prelungi şi apăsate, în cea mai virilă îngăimare de sunete. O tristeţe nemărginită, o nostalgie încordată cântată ca niciunde altundeva, şi eu, rătăcit în propria-mi soartă de chiriaş vremelnic al vieţii... Sunt numai carne vie şi fado-ul lui Alfredo Marceneiro m-a strivit cum n-aş fi bănuit. Taximetristul s-a înălţat şi el laolaltă cu fabulosul trubadur şi-l dublează îngânându-l. Îmi povesteşte pe îndelete că fado înseamnă un dialog între om şi soartă, în surdina vesperală a tavernei, iar fado fără peşte şi vin roşu e o absurditate. "Unde este însă femeia?", îmi exprim, înciudat, curiozitatea.
Tovarăşul meu de drum zâmbeşte cu subînţeles şi se explică: "Nu-i soarta tocmai femeia, şi la ce bun vinul roşu dacă nu-i băut cu femeia?" Tac limpezit, rumegându-mi zbuciumurile interioare, închipuindu-mă pe o terasă la ocean. Faţă în faţă cu soarta şi cu nemărginirea tainică. Şi cu femeia, desigur, stăpâna destinului nostru de pământeni. Beau vin rubiniu şi-mi cânt aleanurile ce mă sufocă. Fado-ul e chiar vuietul de deznădejde al muririi, al finitudinii omeneşti. Un lamento prelung şi sfâşietor, strigat cu melancolie înspre soartă. "Portugal" şi "Lisboa" sunt cuvintele ce răsună ades în lumea aceea de sensibilitate şi disperare, de fior patriotic. Lăcrimez pe furiş la ideea că patriotismul românesc - considerat o "boală ruşinoasă", ca să-l citez pe academicianul Florin Constantiniu - a pierit şi mulţi amână să-şi sărute ţara şi în somn. Mi se face dor de România mea şi de nevolnicia în care se agită de veacuri.
Oricum, dincolo de lamentările mele cu arome naţionaliste am descoperit că paradisul e strepezicios şi fad fără seducătorul Alfredo Marceneiro.
***
Cabo da Roca este extremitatea vestică a Europei. Peisajul îţi taie răsuflarea, într-atât e de spectaculos. Seamănă cu cel de la Capul Bunei Speranţe, stâncos şi dantelat. Virgin şi sălbatic. De la înălţimea coamei de deal, tabloul se deschide cât nu cuprinzi cu ochii. Un brâu de nori surfilat de munţi îl separă pe jumătate, pentru ca ţărmul să-l închidă jos cu o ramă suflată de vânt. La orizont, în spate, masivul muntos e îngiulgiuit în ceaţă, vălătuci fumoşi într-o permanentă vânzoleală. Parcă ar fumega. Ca să scap de toropeală, mă refugiez în "Insula pinguinilor". Anatole France a plăsmuit-o din fraze mâzgălite pe hârtie, şi pe ea accesul e liber. Oricine are voie să-şi ostoiască mintea, nu există interdicţii.
Scepticul gânditor e de părere că "Primele cărţi ale oamenilor au fost pietrele" şi privesc altfel puzderia de bolovani din jur. Mă încordez să le descâlcesc, să le pătrund mesajele incifrate, să le învăţ ieroglifele. Literele s-au şters, măcinate de apă şi soare, de anii ce nu mai contenesc. Dar poate că literele sunt chiar nisipul răscolit de curenţii oceanici, spulberat dintr-un colţ în altul. Vârtejuri de slove descompuse şi desfigurate, de expresii moarte, un osuar mărunţit de timp. Dacă francezul are dreptate, cum de omenirea e la cheremul proştilor? Al ignoranţilor, incapabili să citească o piatră...
***
Sejurul lusitan s-a sfârşit. "Necunoscutul" dinlăuntrul meu mă conduce la aeroport, abătut şi posac. Abia ne apropiaserăm, abia ne acomodaserăm unul cu altul. Îl abandonez îngândurat şi trist ca la orice despărţire. Ne promitem o curândă revedere şi ne îmbrăţişăm. Rămân din nou singur. Pentru o vreme, deoarece Neagu Djuvara, cu "Amintiri şi poveşti mai deocheate", mă trimite în timpuri străvechi. Lectura filadei e ca o stropeală de vară. Inconsistentă şi neîndestulătoare.
Dezamăgit, mă alătur "Frumoaselor străine" cărtăresciene. Acelaşi gust sălciu, de uşurătate, de cărţulie roasă de precaritate. Reţin un gând orbitor, şi anume că "Nimeni nu iese din propria viaţă curat. Toţi purtăm cu noi traumele, nefericirea, ofensele, eşecurile, nedreptăţile, adversitatea celorlalţi". Iar cartea aceasta subţirică este tocmai o înşiruire de amintiri "în detaliu, cu o claritate halucinantă", de episoade în care "răul şi perversitatea au triumfat".
Într-adevăr, nimeni nu iese curat din propria-i viaţă, însă viaţa nu-i un salon aseptic. Din contră... (Sfârşit)
Citește pe Antena3.ro
