La masă, pe tăcute

Cu puţină vreme înainte de Revoluţia Franceză, abatele reformator Dom Dorothée Jalloutz a impus în două mănăstiri cisterciene - Val-des-Choux, situată în Pădurea Châtillon-sur-Seine, şi Sept-Fons, poziţionată în apropiere de Bourbon-Lancy - înlocuirea limbajului verbal cu cel nonverbal.

Stareţul a creat 880 de semne, pentru care era necesară folosirea unei mâini sau a amândurora, care să poată să exprime toate informaţiile necesare pentru o comunicare fluentă. Din acel moment, în cele două abaţii, monahii nu au mai rostit nici un cuvânt, nu au mai scos nici un sunet, nici măcar în februarie 1938, când una dintre ele a luat foc, fraţii reuşind să fie avertizaţi în deplină tăcere.

Iată câteva exemple de cuvinte care pot fi indicate cu ajutorul semnelor. Pentru „Dumnezeu" se ridică arătătorul spre cer, în vreme ce „regele" e simbolizat de mâna dreaptă ridicată deasupra capului, cu cele cinci degete răsfirate. „Stareţul" e indicat prin atingerea frunţii cu degetul arătător şi cel mijlociu lipite, iar pentru „călugăr" se prinde haina monahală între degetul mare şi arătător. Pentru „prieten", se atinge partea dreaptă a nasului cu arătătorul şi degetul mijlociu. Atunci când cineva face ceva „rău", „ruşinos", se bate obrazul cu degetul arătător. Un om „orgolios" e desemnat prin gestul ridicării bărbiei cu degetul mare, în vreme ce pentru a arăta că este vorba despre ceva „obişnuit", „comun", cu degetele îndoite se trage de reverul hainei.

Nici cuvintele legate de hrană nu au fost ocolite. Şi să începem cu unul care, în lumea monahală, e puţin... de ruşine. Când un călugăr e „gurmand" şi „lacom", i se atrage atenţia făcând gestul de a mânca hulpav, cu toată mâna. Dacă urmează ca pentru masa călugărilor să se gătească „melci", ajutoarele din bucătărie sunt anunţate astfel: degetul mare e îndoit către mijlocul palmei, iar arătătorul şi mijlociul sunt ridicate deasupra lui ca nişte coarne. Pentru „vin" se atinge vârful nasului cu arătătorul, iar dacă ştim că vinul este „gris sau rosé", atunci arătăm cu indexul sub ochi.

Dacă vrem să punem „sare" în mâncare, frecăm vârfurile degetelor mare şi arătător. În cazul în care dorim ca din meniu să nu lipsească „lintea", anunţăm asta atingând cu degetul mare de la mâna dreaptă degetul mic de la mâna stângă, la jumătatea falangei din vârf. Iar dacă ne-ar face plăcere să mâncăm puţină „brânză", putem solicita asta frecând palmele (aşezate în diagonală) una de cealaltă. Sigur, există distincţii multiple, în funcţie de specialitatea de brânză dorită, vestita fromage de Comté având semnul său aparte.

Pentru a cere „ouă", se freacă lateral, la bază, degetul mare de la mâna stângă cu arătătorul mâinii drepte. Există, de asemenea, o seamă de semne complementare, care desemnează felul în care sunt preparate ouăle: fierte moi, fierte tari, în salată, omletă, cu unt negru, ochiuri prăjite, ochiuri fierte în apă, ouă bătute cu lapte etc.

Acest veritabil limbaj al tăcerii a fost împrumutat în timp de mai multe abaţii cisterciene: Cîteaux, La Ferté, Pontigny, Maizières, Tart, Dombé. Iar readucerea lui în actualitate a fost făcută de un călugăr de la abaţia Notre-Dame de Cîteaux, fratele Placide Vernet.
Şşşt! Sunteţi poftiţi la masă, dar să nu vorbiţi!