Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu s-ar fi putut închipui două fiinţe omeneşti mai nepotrivite ca fire decât Carmen Sylva, poeta inspirată, şi regele Carol, soţul şi stăpânul ei, acel om impunător, cu simţul datoriei tare ca fierul, fără pic de “umor” şi pentru care nu exista nici fantezie, nici nevoie de odihnă. Şi în acest cămin, ce nu semăna cu niciun altul, iată a treia persoană, Ferdinand, sfiosul şi neîncrezutul tânăr sublocotenent de la Potsdam, aproape copil încă şi în apucături şi în modul de a gândi, pătruns însă şi el de simţul german al datoriei şi al ierarhiei. Era blând, bun, cam sentimental, cu o fire iubitoare, dar n-eavea încredere în însuşirile lui; era un om ce se lăsa uşor stăpânit şi totdeauna era gata să creadă pe alţii mai presus de el, dar, ca toate acestea, era mândru şi putea fi jignit uşor. Abia sosise şi unchiul şi mătuşa lui începură să-l muştruluiască, pentru a-l face vrednic de greaua datorie, ce-l aştepta. Acum, viaţa era toată muncă, fără o clipă de recreaţie. Asprul suveran, necunoscând petnru el nevoia de odihnă, nu înţelegea s-o îngăduie altora. Părea că socoate firesc ca tânărul său moştenitor să aibă aceeaşi pătimaşă chemare de a se jertfi ca el. Nu putea face vreo deosebire între apucăturile vârstei lor; nu sta să cugete că rolul celui care urmează nu-i atât de înviorător sau de ademenitor, ca al celui care conduce. Regele Carol ţinea în mână cârma, iar lui Ferdinand nu-i îngăduia să stoarcă din muncă o câtuşi de mică mulţumire. Astfel, Carmen Sylva ajunse pentru el o mângâiere, Carmen Sylva şI multele tinere fete, ce stăteau la picioarele ei...
Se întâmplă, ceea ce trebuia neampărat să se întâmple: Ferdinand se îndrăgosti de una din ele, de cea mai iubită de regină, aleasa inimii singuraticei suverane, în care-şi închipuia că retrăieşte duhul fetiţei sale...
Carmen Sylva ştia că regele Carol niciodată n-ar îngădui pentru nepotul lui o căsătorie în afară de casta lui. Românii, de altfel, doreau ca familia regală să fie străină şi fără niciun amestec cucei din ţară. Dinastia trebuia să se ţină deoparte, deasupra celorlalţi, neatinsă de popor; trebuia să-şi aleagă soţiile sau soţii dincolo de graniţe, printre cei de acelaşi rang cu ei. Aceasta fusese statornicit, cu stăruinţă, când regele Carol primise tronul. Dar cu toate că ştia acestea, Carmen Sylva, cu firea ei poetică, nu putu să se împotriveacsă unei aşa romantice întâmplări. Şi-apoi, nu alesese Ferdinand, tocmai pe favorita ei? Elena era o fiinţă deosebită în toate privinţele şi deşteptăciunea ei era mult mai presus de a obişnuitelor prinţese regale. Elena avea ochii negri, sângele cald, era plină de avânt, ar fi fost o minuată tovarăşă pentru bălanul şi neîncrezutul prinţ; l-ar fi călăuzit şI l-ar fi inspirat, l-ar fi umplut de viaţă, de avânturi, de năzuinţe; ar fi avut copii sănătoşi... şi aşa mai departe.
Dumnezeu ar fi zâmbit căsniciei lor. Astfel, în adâncul inimii ,judeca regina-poetă. Urmară câteva săptămâni, sau poate luni de dragoste tăcută, de fericire cam îngrijorată, căci conştiinţa lui Ferdinand nu era împăcată...
În fundul tabloului răsărea der Onkel, o aspră arătare care întruchipa soarta. Dar Carmen Sylva trăia într-o atmosferă de romantică înaripare. Idealiza pe îndrăgostiţi, le dădea prilejul de a se vedea, îi încuraja, îi îndemna, îi ajuta, îi slăvea, fără să-i peste e ziua de mâine; trăia pe deplin învăpăierea fiecărei clipe, în nădejdea că vreo întâmplare fericită va descuraja o situaţie fără îndoială plină de greutăţi. Totuşi, cu tot optimismul reginei, se dezlănţui catastrofa!
Regele copleşit de treburile cârmuirii, nu băgase de seamă nimic din cele ce se petreceau chiar sub ochii lui. Un lucru atât de neînsemnat ca dragostea n-avea loc în zarea gândurilor lui. Regina şi el trăiau pe două tărâmuri deosebite; al ei cuprindea binefacerile, poezia, literatura, îndatoririle sociale. Se întâlneau arareori ziua, afară de timpul meselor. Aşadar, când într-o zi pe neaşteptate, se pomeni că nepotul lui îi împărtăşeşte hotărârea de a se căsători cu d-ra Elena Văcărescu, se dezlănţui o adevărată furtună, o furtună rece, un crivăţ îngheţat, care degeră până la rădăcini, bietul început de roman al lui Ferdinand. Nu cunosc amănuntele; această tristă poveste s-a ţinut, pe cât s-a putut, ascunsă de mine şi cu drept cuvânt, pentru că pe acea vreme, aş fi privit-o, desigur, în chip tragic. Aşadar, n-am auzit decât frânturi de zvonuri pe ici, pe colo, şI le-am îmbinat unele cu altele, cât am putut de bine; mi-era frică să întreb, de teamă să nu aflu ceva care m-ar fi durut. Mult mai târziu, am înţeles şi... am zâmbit. Şi, de fapt, eu am fost aceea care cu doi ani înaintea morţii soţului meu, am făcut să se întâlnească iar vechii prieteni de odinioară. O viaţă întreagă se scursese... dar la început drama fusese foarte dureroasă. Opinia publică se răzvrătise de-a binelea împotriva reginei, care îndrăznise să lucreze contra dorinţelor ţării.
După părerea tuturor, ea era vinovată de tot ce se întâmplase şi atât de tare se învrăjbise lumea în contra ei, încât regele găsi de cuviinţă s-o lase să plece la mama ei, la Neu Wied; afară de aceasta, regina pusese atâta la inimă nefercitia întâmplare, încât i se zdruncinase cu totul sănătatea şi, timp de doi ani fu nevoită să stea în pat sau să fie purtată într-un jeţ cu rotile.
Lui Ferdinand i se dădu să aleagă între tron şi Elena Văcărescu, dar într-aşa chip, încât nu putu alege decât tronul. Crescut în datina disciplinei şi obişnuit să se plece în faţa autorităţii, el alese ceea ce fusese ales pentru el, nu fără durere şi lăuntrică răzvrătire însă. Simţul datoriei era adânc înnăscut în fiinţa lui şi mai puternic decât orice şi acest simţ a dăinuit eroic într-însul de-a lungul unei vieţi pline de multe jertfe. A fost trimis atunci să călătorească; vizită Olanda, Belgia, se duse la Sigmaringen, Potsdam, Berlin, Cassel... Şi la Cassel îl aştepta ursita... dar eu nu ştiam că el călătorea pentru mângâierea inimii lui frânte.
Citește pe Antena3.ro
