“Val di Noto”, o surpriză siciliană

În perioada aceasta tot continentul se pregăteste de iarnă sau cel putin de toamnă târzie. În Sicilia e încă vară, 25, 26 de grade. Pornim zece ziaristi din lumea largă pe urmele unui “comisar” dintr-un serial tv de succes, Montalbano, transmis în vreo 15 ţări printre care şi România. Locurile unde s-a filmat trezesc curiozitatea, prea par “de ilustrată”. Unde sunt? În sud-estul Siciliei. Aeroportul de la Catania, apoi microbuz mai bine de o oră. Ajungem la Scicli, 26 de mii de locuitori: case puse ca de mâna unui copil, una peste alta, înghesuite, lipite, legate, înfrăţite, se înşiruie pe străzi, aleargă după colţuri, urcă pe dealuri, linia cerului e întreruptă de cupole, turnuri, cruci, încă o casă, o stancă, ba nu, e casă... ba e stancă...

Cobori privirea ca să-ti aperi ochii de reflexul luminii şi dai de balcoane. Uluitoare balcoane care se sprijină pe forme fantastice sau cel putin uriaşe. Sirene, lei, animale, măşti înfricoşătoare, figurile monstruoase ale barocului.   

Zona aceasta, “Val di Noto”, e zona barocului sicilian din care fac parte Scicli, Modica, Ragusa-Ibli şi Noto. Localităţile pe care le vizităm au o teribilă istorie comună legată de marele cutremur din 1693. 60.000 de morţi. Oraşe atât de distruse, încât cum e cazul pentru Scicli sau Noto, fostele oraşe medievale care se aflau pe vârf de munte, au fost reconstruite la vale. La Scicli, oraşul vechi zace încă în propriile sale ruine pe unul dintre cele trei dealuri care înconjoară oraşul din vale.

În Italia, de obicei, sub orice edificiu se găsesc urmele celor dinainte, urme care se întorc in istorie până la romani sau chiar mai departe. Val di Noto este o exceptie: s-a reconstruit ex-novo. Şi fiindcă în secolul cutremurului barocul era stilul arhitectonic, toată zona este “tardo barocco”, baroc târziu. Fără amestec, fără influenţe. Poate doar cu ideea atât de dragă Renaşterii a unei “città ideale”, având în vedere că începutul refacerii s-a facut pe hârtie, pornind de la desenarea unei hărţi noi.

Reconstrucţia a durat în jur de 100 de ani şi a avut ca personaje principale aristocraţia şi clerul. Aşadar, palate şi biserici. O falnică înşiruire, o demonstraţie de putere şi bogăţie, un concurs tacit: “edificiul meu e mai mare, mai straşnic, aşadar eu sunt mai puternic”. La fel şi bisericile: “eu, maică sau călugar trăiesc într-o chilie neîmpodobită, dar Domnul meu e cel mai mare şi merită biserica cea mai bogată”.

Interiorul bisericilor, oricare ar fi ele, este o bogăţie de marmură cu cele mai surprinzatoare culori, de sculpturi, de sclipiri aurii, de nesfârşită măreţie. Dar şi imagini şocante: o Madonă pe cal, cu spada ridicată porneşte din nişa sa din “Chiesa Madre” să apere creştinătatea. În Biserica San Giovanni, o icoană în care Iisus Christos are o lungă fustă albă. Nu mai mica e surpriza în faţa instrumentelor muzicale din Biserica dedicată Sfântului Mihai.

Pe jos, o neaşteptată sobrietate: dalele mari de calcar cu nuanţe aurii împreună cu piatra-de-smoală de culoarea asfaltului creeaza perfecte îmbinări geometrice. Această ultimă piatră este, de fapt, un calcar bituminos, impregnat de-a lungul secolelor de ţiţeiul lângă care se află. Azi intră în compoziţia asfaltului, pe atunci decora palate, biserici  dar şi casele oamenilor, fiind vorba de piatra cea mai comună din zonă.

În 1992, opt localităţi din zona barocă, Caltagirone, Catania, Militello, Modica, Noto, Palazzolo, Ragusa şi Scicli, au fost numite Patrimoniu al Umanităţii de către UNESCO.

Mai mult însă decât interioarele edificiilor, magia exterioarelor taie răsuflarea. Soarele orbitor dă reflexe aurii calcarului bej al zidurilor, iar nisipul adus de vânt din deşerturile Africii se lipeşte de clădiri şi le adaugă un roz prăfuit.

Străzile sunt strâmte, edificiile sunt înalte, rareori se poate fotografia o biserica “întreagă”, e prea puţin loc, te plimbi veşnic cu capul dat pe spate. Astfel priveliştea se plasează pe fundalul unui cer de un etern albastru. Stare de emoţie pură.

Greu de înţeles faptul că, până mai alaltaieri, cunoscătorii acestei regiuni probabil se numărau pe degetele unei mâini, şi de abia după succesul internaţional al serialului (filmările au început în 1999) locuitorii acestor oraşe au început să priceapă că nu trăiau într-un oraş “vechi”, ci în sânul unor opere de artă.

Administraţiile locale, debusolate, par a gândi “staţi un pic, nu suntem pregătiţi pentru un asemenea succes!”

Şi cum să nu fie succes când, de fapt, Montalbano nu este decât pietricica pornită la vale de pe muntele care, de fapt, există în realitate, nu ca ficţiune tv. Odată ajunşi în locurile acestea, Montalbano e uitat pe un raft oarecare printre alte dvd-uri, nu mai ai timp de el. Scicli, Noto, Ragusa, Modica te răpesc, te duc în altă lume, îţi răsucesc minţile.

Şi nu este numai vorba de artă. Sunt oamenii, prea ospitalieri, prea sociabili, prea generoşi. Reprezintă sinteza tuturor popoarelor care au trecut pe aici: normanzi, greci, romani, arabi... 

Un loc greu de imaginat până ce nu îl vezi. Un loc asemănator cu o matrioska: o surpriză ascunde încă una, şi încă, şi încă... de nu se mai sfârşesc.

Este gastronomia de o fantezie fără sfârşit, cu legume pregatite în fel şi chip, de peşte de abia pescuit, de prinosul de brânzeturi, de vinul făcut de zeci de mici producători care se întrec unul pe altul, cum odinioară se întreceau la construit palate. De uleiul de măsline care miroase încă a fruct matur. De dulciurile care îşi schimbă forma, gustul, reteta, de la oraş la oraş. De întreprinzătorii curajoşi care şi-au inventat munca – o imensă fermă de plante aromatice de bucătărie, probabil singura de acest fel în Italia. Cumva ştie cineva că exista 70 de soiuri de busuioc? 1.200 (da, o mie două sute) de soiuri de salvia? Te plimbi printre plante de salvia mai înalte decât tine, unele cu flori roşii, altele violete sau galbene... Te îmbată mirosul de oregano care se naşte taman pe meleagurile acestea. Te înduioşează caperele care izbucnesc din ziduri atât de sterpe încât s-ar putea crede că ar fi imposibil să crească ceva pe ele.

Dealurile şi văile din regiune sunt împânzite de păduri de roşcovi, migdali, măslini... Copaci cu iz de basm din copilărie. 80% din producţia italiană de roşcove e de aici. Făina dulce de roşcove se foloseşte până şi pentru a face îngheţată.

Pe langă meseriile tradiţionale, alte surprize: un mic muzeu “al bucătăriei” sau cel “al hainelor”. Lumea e trează, are minte agera, îşi încearcă norocul.

Ce să mai spun de marea curată cu plaje ascunse, de micile porturi în care bărcile stau cuminţi una lângă alta, de clima (Scicli este unul dintre cele 4 oraşe italiene cu cele mai multe zile de soare), de oamenii care, dacă trec pe lângă tine a doua oara îţi spun “buongiorno” fiindcă esti deja cunoscut...

Mafia? Daca este, pe aici nu lasă nici o urmă. Ultimul omor, acum 3 ani şi un viol cu 4 ani în urmă. Comisarul Malandrino, în carne şi oase, (de fapt o “comisara” cu siluetă de vedetă) ne spune însă că “au mai crescut furturile, este criză şi pe la noi”. Cade încă o prejudecată: nu toate femeile sunt îmbracate în negru şi poartă broboadă pe cap!

Un loc binecuvantat de Domnul şi uitat (pană mai ieri) de oameni. De fapt, nu sunt sigură că serialul Montalbano chiar le-a facut un bine locuitorilor din Val di Noto. Năvala nu va întârzia. Cine poate se grabeşte să vina sa-l vadă, înainte ca hoardele de turişti să dea buzna şi atâta vreme cât preţurile sunt la îndemana buzunarelor.

Cine însă “ştia” dinainte, e un fericit. Elio Vittorini, scriitor sicilian, spunea în secolul trecut despre Scicli:  “E cel mai frumos oraţ pe care l-am văzut. Mai mult decât Piazza Armerina. Mai mult decât Caltagirone. Mai mult decât Ragusa. Şi mai mult decât Nicosia, şi mai mult decât Enna... Poate ca e cel mai frumos oraş din lume”.