Dulceaţa de nuci verzi a bunicii

de Veronica Bectas | 01 Iul 2010 • 00:00

Cu mulţi ani în urmă, pe vremea când erau străzi cu multe case, în curţi mari, gospodinele pregăteau minunile de mâncăruri, în bucătăriile de vară, lăsând să se înmiresmeze aerul cu mirosul lor.

Cum ajungeam acasă, îmi plăcea să-i dau raportul bunicii unde şi a ce mirosea. Era ca un fel de joc în care bunica era conducătorul, iar eu trebuia să-mi dau silinţa să recunosc după miros ce fel de preparate se pregăteau şi ce ingrediente conţineau.

Era sezonul dulceţurilor şi curţile erau pline de miresme dulci-îmbătătoare. N-am rezistat şi, de cum am intrat, i-am zis:
- La Maria, a venit fii-sa Paraschiva şi au făcut dulceaţă de flori de salcâm.

- Ştiu. A fost la noi şi l-a pus pe Costel să se caţăre în salcâm să-i culeagă flori, zice ea scurt.

- La tutungeoaica mirosea a chifteluţe cu brânză sărată, dar şi din cele dulci, din dovlecei. La... Coca, florăreasa, mirosea a crini imperiali şi a ardei umplut. La Săftica mirosea a dulceaţă de trandafiri, la Paulina mirosea a dulceaţă de căpşune, iar la Lenuţa mirosea a ciorbă de ştevie cu lobodă şi borş. Gata, cam atât!, mai zic eu. O întreb din ochi şi ea pricepe imediat şi-mi răspunde:

- Las' că vezi tu acum a ce-o să miroasă şi la noi. Treci de te schimbă şi spală-te ca să mănânci! Şi să nu te întinzi la stat că avem multă treabă!

M-am grăbit cât am putut. Curiozitatea mă îmboldea şi parcă nu mai terminam de mâncat.

Între timp, bunica îşi făcea de lucru în bucătăria de vară. Am strâns masa şi m-am prezentat la ea, ca un soldat. Într-un lighenaş avea 100 de nuci verzi, abia luate din pom. Bunica mi-a zis, mijind ochii şmechereşte:
- Anul ăsta o facem din nou. Borcănelul rămas de acum doi ani îl mâncaţi voi!, adică eu şi ceilalţi, verişori şi vecini.

O bucurie şi o nerăbdare m-au cuprins. Era şi normal. De obicei, bunica prepara singură bunătăţile de care beneficiam toţi ai casei, dar acum se pare că eram suficient de mare ca să pot să o ajut şi să asist la felul cum le prepară.

AM TRECUT LA TREABĂ
Am adus cratiţa pentru dulceţuri. Am adus două pachete de un kilogram de zahăr, dar ne trebuia doar unul şi jumătate. Mi-am pus un şorţ de-al bunicii, am primit un cuţit, un castronel emailat în care aveam să curăţ biluţele de nucă. Şi eu, şi bunica, aşezate fiecare pe câte un scăunel, ne-am apucat de treabă. Curăţam fiecare nucă de coaja verde doar până la pulpa albă.

- S-o tai exact cât este ea de groasă, ca să nu înfigi cuţitul în partea albă şi să-i spargi inima, ca să-i curgă zeama. Nu te zori prea tare, dar nici nu te moşcăi pentru că se înnegreşte!, m-a bombănit ea. Pune-o imediat în ligheanul cu apă şi vezi să nu-ţi sară coji în el!

Două, trei, zece, treptat am curăţat toate nucile. Bunica s-a zorit şi a strâns cojile pe care le-a pus într-un borcan, a turnat peste ele un litru de votcă, aia pe care i-o adusese unchiul Anghel zilele trecute, l-a acoperit cu o farfurioară şi m-a trimis să-l duc în dulapul din sufragerie. Curiozitatea mă ucidea, dar riscam să fiu înlăturată de la pregătirea dulceţii.

M-am dus să mă spăl pe mâini. Aş! Nici vorbă să mi le pot curăţa. Pe degete şi chiar în podul palmei aveam o minune de pete maro, ba chiar negru catifelat, de la sucul din cojile nucilor.

- Lasă, că până te măriţi, îţi trece!, îmi zice bunica în timp ce eu mă chinuiam să-mi frec mâinile cu sare de lămâie. Cine crezi că va fi lăudată pentru aşa o treabă? Şi, dacă înveţi cum se face dulceaţa, toate colegele tale vor muri de invidie, îmi mai zise ea.
- Da. Şi vor fugi toţi de mine. Or să creadă că am negi şi m-am dat cu iod!, îi zic eu înciudată, dar cu gândul la ce zisese ea.

Hm! Am să mă fălesc, chiar dacă mâinile mele se vor curăţa de trei-patru straturi de piele până vor reveni la normal, îmi ziceam şi parcă vedeam feţele interzise ale colegelor de la şcoală. Şi, dacă-mi dă şi un borcănel cu dulceaţă ca să-l flutur pe la nasul lor, am să le oftic. Dar până atunci, mai va...

SE TOCMEŞTE DULCEAŢA
Bunica a pus într-o cratiţă curată toate nucuşoarele, a turnat peste ele apă cât să le acopere şi a adăugat o jumătate de kilogram de zahăr. Mi-a zis că trebuie să le fiarbă puţin în zahăr. De ce? Păi... pentru că aşa era reţeta de la mama ei! Mă rog! Dacă aşa era, am băgat la cap. Între timp, în cratiţa de dulceaţă, bunica a pus un kilogram de zahăr şi două pahare de apă, la foc potrivit. Au început să fiarbă nucuşoarele şi bunica mă punea să le iau spuma cu spumiera. Am dat chiar şi focul mai mititel, ca să fiarbă mai potolit. Între timp, siropul pe care-l pregătea ea a început să fiarbă şi el. Din când în când, bunica îl încerca de grosime, punând într-o farfurică picături de sirop, cu o linguriţă. Trebuia să fie mai vârtos şi încă nu era.

Bunica a încercat nucuşoarele, să vadă dacă-s bine fierte. Erau! Aşa că a trebuit să opresc focul şi să aduc strecurătoarea şi o oală mai mică. A pus strecurătoarea pe buza oalei şi a turnat nucuşoarele încet, cât să nu ne împroşcăm cu apa fierbinte, care se maronise de tot. Din nucuşoare ieşeau aburi şi miroseau a medicament. M-am strâmbat. Bunica m-a văzut şi mi-a zis că în viaţă multe n-au să-mi placă. M-am dat preocupată de siropul ce începuse a face spumă, ca să nu ne abatem de la tema principală. Bunica s-a prins, dar era prea ocupată. Ştiam că o să mi-o plătească altă dată. Acum, importantă era dulceaţa! A mai controlat o dată cât de închegat era siropul şi-mi zise: - Vezi? Uită-te bine! Trebuie să fie gros ca mierea bună. Abia acum trebuie să pui nucile. Aşa, scurge-le bine!, îmi zise îndemnându-mă să pun mâna pe coada de la strecurătoare. Acum pune-le uşor, aşa, mai aproape, că nu te muşcă!

Le-am pus în cratiţa cu sirop, ţinând cu amândouă mâinile coada strecurătoarei, cu freamăt în stomac şi încordare a corpului, de parcă ar fi trebuit să ridic ditamai sacul! Gata! Toate s-au scufundat în sirop, ridicându-l până mai sus de jumătatea cratiţei.

- Aşa!, zice mulţumită bunica. Acum, treci uşor, cu spumiera prin dulceaţă, cât să ştii că toate se bălăcesc în sirop şi-şi lasă zeama. Da. Siropul era acum mai subţire! Şi mă uit nedumerită la bunica, aşteptând o lămurire.

- Câteva clocote, cât să le pătrundă dulceaţa şi siropul o să se închege mai mult. M-a plantat lângă cratiţă ca să pescuiesc spuma. Între timp, ea a aruncat apa în care au fiert nucile, a spălat cratiţa, olicica, strecurătoarea şi a ieşit în curte.

PE CONT PROPRIU
Rămasă singură, cu cratiţa clocotind uşurel, mă cuprinsese o teamă ciudată. Aveam impresia că din clipocitul timid al siropului se aud şoapte ale nucilor şi că pun la cale ca o bulă uriaşă să iasă şi să se spargă şi să împroaşte totul în jur. Ba chiar micile nuci vor sări din cratiţă şi eu nu voi reuşi să opresc focul şi toată dulceaţa va curge peste aragaz. Eram neclintită, cu ochii ţintă la bulbucii mititei şi cu spumiera în mână, când bunica intră în bucătărie şi-mi zise:

- Aşa! Acum punem puţină zeamă de lămâie, ca să nu fie leşinoasă de dulce!

Am sărit ca arsă. M-am speriat cumplit şi m-am mişcat brusc, cât p-aci să scot o spumieră de dulceaţă, dacă nu m-ar fi prins bunica de mână.
- Ce-ai văzut în cratiţă de erai aşa de atentă?, mă întrebă bunica.

Ruşinată, i-am povestit. Bunica m-a luat de umeri şi mi-a zis:
- Aşa să faci! Să vezi şi să auzi toate secretele din bucătăria ta. Să fii una cu ea! Să bagi la cap şi să spui şi celor care or vrea să ştie! Dacă nu, nu le spune. Acum o să-ţi zic un secret: dulceaţa-i gata, dar nu miroase suficient de tare a iod. Punem trei picături de iod, amestecăm şi... punem repede capacul! Gata! O lăsăm să se răcească puţin, o punem în borcane caldă, le legăm cu celofan şi le acoperim cu pătura. Aşa, ca pe conserve. Nucile trebuie să mai clocească puţin! Când vom deschide borcanul, camera se va umple de parfumul iodat şi dulceag, dar gustul va fi uşor acrişor, de-ai vrea să tot mănânci bobiţele molcuţe, pline de sirop, fără să-ţi vină leşin de la stomac!
Bunica era maestră!