Fenerbahce şi zaţul unei cafele turceşti

În Turcia am avut ocazia să descopăr un oraş interesant. Mai important este însă că aici mi-am făcut un bun prieten. Pentru fotbalistul Can Arat, spaghetele, mîncate înainte de meci, reprezintă amuleta lui.

În Turcia am avut ocazia să descopăr un oraş interesant. Mai important este însă că aici mi-am făcut un bun prieten. Pentru fotbalistul Can Arat, spaghetele, mîncate înainte de meci, reprezintă amuleta lui.

Istanbul. Frumos se mai vede de sus! Din interior, ce să mai zic?… Oraşul arată ca un “cufăr” plin de moschee, care mai de care mai impozante, mai pline de istorie, mai pline de misterul vechiului Constantinopol. Să revenim însă la partea unde ziceam: “de sus”… Aşadar, avionul planează uşor, iar soarele care îţi inundă ochii prevede o excursie la fel de caldă ca şi razele lui.

Razele cu razele şi oamenii cu oamenii. Îmi înşfac bagajul şi mă îndrept spre ieşire. Cercetez locul şi chipurile persoanelor din jur. Îmi place ce văd, deşi insistenţa cu care mă învăluie privirea turcilor e mai mult decît stînjenitoare pentru mine. Plec ochii, mă postez în faţa ieşirii şi îl sun pe Can Arat. Jucătorul de la Fenerbahce care trebuia (deh!) să mă aştepte la aeroport… “Ce faci, Can, unde eşti? Stau de 5 minute şi te aştept!” “Vin acum, scuze, trafic, trafic, eu avut treabă. O secundă şi sînt acolo!” Trece “secunda” şi îl văd făcîndu-mi cu mîna de la depărtare. “I’m so sorry. You know… traffic!” “I know, I know!” Ne îmbrăţişăm şi ne îndreptăm către maşină. În drum spre hotel, îl întreb pe Can ce mai face. “Fac bine şi nu prea. Nu ştiu ce să fac cu Fenerbahce. Să mă mut, să nu mă mut. E complicat. Muncesc mult. Nu sînt tocmai mulţumit de momentul prezent, dar, cu Alah înainte, toate vor fi bine.” Îmi face semn către tatuajul lui de pe braţ pe care scrie “God is Love” ( Dumnezeu este Iubire). “Ştiu că atunci cînd îţi doreşti ceva cu adevărat şi lupţi pentru asta nu se poate să nu se realizeze, aşa gîndesc eu.”

Un fotbalist fără “fiţe”

Printre discuţiile despre echipa Fenerbahce descopăr în Can un foarte bun ghid turistic. Nu-i scapă nici o clădire pe care să nu mi-o arate în drumul de la aeroport către hotel şi promite că în puţinul timp pe care îl voi petrece în Turcia îmi va arăta din frumuseţile oraşului aflat pe două continente. Ajungem la destinaţie, mă instalez, îmi iau la revedere de la Can Arat şi stabilim să ne vedem în ziua următoare la o “cafea turcească”. “Ca să bei şi tu o cafea adevărată!”, îmi mai zice, ca o provocare.

O mică paranteză: ştiţi probabil ce se spune despre fotbalişti: că unii sînt mai superficiali, că nu au destulă cultură, că “fiţele” vin o dată cu gloria, o dată cu banii. Ei bine, preconcepţii la pachet! Can este o adevărată enciclopedie cînd vine vorba despre istorie (mai ales a Istanbulului) şi este de o modestie exemplară, deşi la un moment dat ajungem să glumim pe seama diamantelor lui de pe ceas şi de la ureche (are un cercel): “Îmi plac şi… mi-am luat şi eu cîteva, acolo. Să fie...”.

Îndrăgostit de o româncă

E dimineaţă. Ajung la cafeneaua de pe plaja hotelului cu o mică întîrziere, aşa… ca să-mi iau revanşa. Sorb din cafeaua turcească pe care mi-o împinge Can sub nas şi începem discuţia. Despre vremea din Turcia, despre istorie, despre fotbal (cu majuscule!). Excursia mea în Turcia a nimerit exact pe perioada Campionatului European de Fotbal…

Casa lui Can Arat este un adevărat altar dedicat fotbalului. Peste tot sînt agăţate medaliile fotbalistului sau diverse tricouri cu echipele la care a jucat

“Mă uit la televizor la meciuri şi sufletul meu este acolo, alături de echipă, alături de ţară”, îmi spune fotbalistul. “Sînt tînăr, ştiu, am 24 de ani, dar am şi foarte multă ambiţie. Au fost anumite probleme cu selecţionarea la echipa naţională. E mult de zis… Sînt cam trist” (şi rîde sec). “Data viitoare va fi mai bine. Sînt convins!”

Îl încurajez şi îl întreb ce iubeşte cel mai mult pe lumea asta. “Ooooo sînt multe… Familia este pe primul loc.” Can are nişte părinţi extraordinari, o bomboană de bunică şi o căţeluşă dulce foc, pe nume Julie, fiinţe dragi pe care am avut norocul să le cunosc. “Familia mă susţine foarte mult, îi iubesc enorm. O altă persoană foarte specială din viaţa mea este prietena mea, Daniela. E frumoasă, deşteaptă şi foarte veselă.” Surprize, surprize! Prietena lui Can este româncă.

Ochii i se luminează şi îmi spune fără ezitare: “O iubesc. Din păcate, ne este greu cu distanţa şi cu timpul. Fotbalul îmi mănîncă multă vreme. Iubirea noastră însă este mare, ne vizităm de cîte ori putem, avem încredere unul în celălalt… Şi asta este tot ce contează!”. Îmi sorb ultima gură de cafea şi mă pregătesc să merg la o plimbare cu maşina pe podul ce uneşte cei doi pinteni ai Bosforului. “Dacă vrei, pot să-ţi ghicesc puţin”, se uită Can spre ceaşca de cafea. “Dar trebuie să o întorci invers, ca să se aşeze zaţul…”

Farfuria cu spaghete

Lui Can Arat îi plac foarte mult spaghetele, pe lîngă mîncarea tradiţională turcească. L-am rugat să ne recomande o reţetă anume să vedem şi noi ce mănîncă un fotbalist de la Fenerbahce. “Păi, ce să zic? Spaghetele! De orice fel. Le mănînc înainte de fiecare meci, pentru proteine. Şi cred că şi din superstiţie.” Nu contează ce conţin: carne, brînză, ierburi aromate. Atît timp cît sînt spaghete, totul este OK. Cu un rîs zgomotos spune: “Hai că mi s-a făcut poftă de nişte… spaghete! Dar aştept pînă la meci… Tot din superstiţie…”.