Îi era silă de tot ce se petrecea în jurul său, era nemulţumită de toţi şi de toate. Nu-şi găsea locul. Era obosită. Ochii i se împăienjeneau, dimineaţa era mizerabilă pentru că o durea tot corpul şi abia se târa până la bucătărie ca să-şi facă un ceai şi o cafea. După ce şi-a băut ceaiul şi cafeaua parcă a început să-şi revină, dar senzaţia de greaţă nu dispărea.
Era ceva ce o nemulţumea atât de tare, încât o bloca la o cotă negativă şi nu reuşea să treacă de zero. Pe suflet avea obida aceea care nu-i dădea pace.
Şi-a mai făcut o cafea şi a luat-o în dormitor. Simţea nevoia să stea în pat, să se odihnească, să adune forţe noi şi să se izoleze de toţi. Încă două sorbituri calde de cafea şi gândul o duse cu ani în urmă şi, treptat, mai aproape, mai aproape... Ca într-un film se derulau amintirile şi-şi revedea familia, şi pe cei dragi, şi pe cei mai puţin dragi, şi pe cei care au ajutat-o, şi pe cei pe care i-a ajutat... Clic! Aici, ceva i-a întrerupt filmul, apare obida. Şi îşi zise proverbul cu facerea de bine. Înjură scurt, birjăreşte, şi mai soarbe din cafea. Hm! Parcă îi e mai bine, dar obida este tot acolo.
Se hotărî să depene în gând toate momentele sărbătorilor abia trecute, convinsă fiind că undeva s-a strecurat un eveniment cât de mic, dar care i-a dat existenţa peste cap. Crăciunul l-a făcut acasă, înconjurată de prietene şi de doi copii şi o nepoată. Revelionul l-a făcut tot acasă, dar cu prietenele şi cu nepoţica. De Sfântul Vasile au fost la vecina de la etajul V, pentru că-l serbau pe bărbatul său. Pe două ianuarie, au fost la Silvestru, avocatul de la trei, care le-a invitat de ziua lui. De duminică şi până de Bobotează s-a tot odihnit şi a tras la ceaiuri de s-a subţiat tot colesterolul şi grăsimea depusă. Cu o zi înainte de Bobotează a ţinut post negru. Numai starea de spirit nu se schimbase. Ce o enerva cel mai mult era că nu-şi amintea dacă cineva o supărase în vreun fel.
Amărăciune
A terminat de băut cafeaua şi s-a dat jos din pat. S-a schimbat în hainele de casă şi s-a dus la bucătărie. Ştia că singurul remediu era să pregătească ceva bun. Ceva bun?! La ce mai folosea? Îi rămăseseră trei cozonaci neatinşi, treizeci de sarmale le-a vârât în congelator, cârnaţii la fel, peştele l-a dat vecinei, salata a pus-o la borcan şi a dat-o Angelei, femeia de serviciu, tortul l-a împărţit pe la prietene... I-a rămas doar puţină ciorbiţă de pui şi o pulpă de curcan. Cine să mănânce câtă mâncare făcuse?! Doar ea şi alte patru tinere babe cu moşii din dotare? Fiecare cu problemele ei de sănătate, fiecare cu moşul ei, tot cu probleme de sănătate, şi fiecare cu problemele copiilor. Halal adunătură! Pentru cine să pregătească ceva bun?
E Sfântul Ion şi n-are pentru cine să facă o prăjitură măcar. Se aşeză pe scaun şi încercă să-şi amintească cine din familie poartă numele de Ion. Nimeni! Nici urmă de Ioni sau Ioane în familia ei! Aşa ceva mai rar... Hm! Poate din cauza asta era aşa de otrăvită la suflet în dimineaţa asta. Chiar e de mirare cum de nu-i nici un Ion într-o familie aşa de stufoasă ca a ei! Încercă să şi-i amintească pe toţi cei pe care-i ştia, cam până la străbunici, străunchi şi strămătuşi etc. doar, doar o găsi unul care să se cheme Ion. Şi în cinstea lui să pregătească o prăjitură minunată. Aş! Nici unul! Iar ăştia din ziua de azi nici vorbă. Ce Ion sau Ioana? Ce Gheorghe sau Gheorghiţa? Sau Niculae? Nimic. Doar Andreea! Dacă strigi în autobuz: Andreea! Îţi răspund jumătate dintre pasagere. Dacă strigi Alex, cealaltă jumătate, parte bărbătească, răspunde prezent. Nume la modă!
Mare petrecere
Deodată sună telefonul. N-avea chef de nimeni. Se ridică de pe scaun şi simţi mii de ace care o înţepau în piciorul stâng. Se îndreptă mai bine pe picioare şi se duse la cămară. Telefonul se opri. Deschise uşa şi începu a trece în revistă toate borcanele care-i cădeau sub ochi. Le studie scurt, cu privirea pătrunzătoare a cunoscătorului, şi trecu la borcanele cu murături. Era acolo unul mic, pântecos, numai bun pentru dulceaţă, doar că ea îl umpluse cu patru gogonele mici, câteva feliuţe de morcov şi o felie subţire de varză roşie. Zeama de la murături era roz-transparent, ademenitoare. Îl deschise şi sorbi din zeama minunată. Se aşeză iar pe scaun, cu gândul aiurea, la nişte sărăţele, nişte fursecuri, nişte prăjituri de casă, ceva simplu şi uşor de făcut. Se ridică şi puse pe masă borcanul cu făină şi deodată sună interfonul. Se duse plină de nervi şi ridică receptorul. Se auzi vocea nepotului, singurul care lipsise de la petrecerea de Revelion. Apăsă butonul şi-l lăsă să intre. Curând apăru la uşă cel mai mic fiu al fratelui ei. "Mititelul" care avea pe puţin doi metri înălţime, roşu la faţă de aerul rece de afară, îi zise timid:
- Tanti, am venit să vă spun că Mihaela a născut, acum, la patru dimineaţa, o fetiţă. Are patru kilograme şi cincizeci de centimetri lungime. Şi... e frumoasă! Am botezat-o Ioana, că e... de Sfântul Ion născută..., bâiguia el a motivare pentru abaterea de la numele modern.
- Bravo, mă, băiatule! Bine ai făcut! Ambele! Şi fata, şi numele! Dă să te pup!, şi-l trase de mână în jos, ca să-l pupe îndesat, plină de încântare. Băiatul, fâstâcit, fericit şi obosit de nesomn, se lăsă pupat şi apoi se scuză că trebuie să plece.
De cum închise uşa după el, se îndreptă din şale şi se apucă frenetic de pregătit "ceva bun". Ce gânduri negre? Ce obidă sau cotă cu minus la moral? De cum scoase ultima tavă cu fursecuri parfumate şi le puse pe platou, se şi gândi să le adune pe tinerele babe şi pe cine o mai prinde în zonă ca să le facă cinste şi ceva petrecere scurtă de o Ioană mică, mititică, prima din familia ei. La mulţi ani!
Citește pe Antena3.ro