Moş Nicolae de acum 30 de ani

Ca de obicei, când îi venea nepoata în vizită, mamaia încerca să petreacă mai mult timp cu ea. După ce au mâncat şi au mai strâns unele lucruri prin casă, au pornit într-o plimbare prin parc. Plimbare care se termina, de obicei, cu discuţii lungi şi aduceri aminte. După un tur complet al parcului, s-au aşezat pe o bancă într-un loc mai puţin vizitat de „rolişti” sau fumători zgomotoşi. Sub pretextul că ar fi obosit, fetiţa s-a instalat cât mai comod şi, după ce a invitat-o cu un gest larg să ia loc pe bancă alături de ea, a atacat de-a dreptul subiectul preferat.

-Mamaie, vreau să-mi mai povesteşti ceva, aşa, de Moş Nicolae.

-E cam devreme. Mai sunt câteva zile până atunci şi bag de seamă că tu faci ceva aluzii, îi zise mamaia şi trase aer în piept.

-Nu, mamaie! Dar mi-ai promis că-mi povesteşti!, insista fata.

-Bineee, am să-ţi spun cum erau zi­le­le de Moş Nicolae cu 30 de ani în urmă.

Copiii aşteptau, ca şi acum, să vină Moş Nicolae cu daruri. La unii venea, la alţii nu!

-De ce?

Citește pe Antena3.ro

Blocaj la negocierile pentru Guvern. Surse: Nu s-au înțeles pe împărțirea ministerelor

Pentru că Moşul nu avea ce să le aducă. Nu avea de unde să procure dulciurile, mandarinele, portocalele, bananele, chiar şi unele jucării... Nu se găseau în magazine. Moş Nicolae le-ar fi cumpărat, dar nu se găseau...

-Păi... le ia de la magazin?

-Normal! Le cumpără din timp şi când se face noapte le aduce şi le bagă în ghetele curăţate frumos de toţi copiii.

-Da, dar pentru ăia mici? A, lor le fac taţii şi mămicile lor ghetuţele. Da...

-Într-o noapte, o mămică a auzit, înainte cu două săptămâni, un zgomot în cămară. S-a sculat tiptil şi, ce să vezi? Venise Moş Nicolae!

-Aşa devreme?

-Da!

„Ce cauţi Prea Sfinte Nicolae în săraca mea cămară?”, a întrebat femeia. Moşul şi-a dus degetul la buze şi i-a zis: „Şşşşiit! Nu face gălăgie, c-ai să-ţi trezeşti copiii! Am venit, ca să le aduc nişte banane, care acum sunt cam verzi, dar până la sărbătoare, se vor coace dacă le împachetezi în hârtie şi le ţii la întuneric. Am adus şi nişte mandarine, ciocolată şi o pereche de cizmuliţe noi pentru cel mic. Ştiam că cele vechi s-au rupt şi n-are cu ce merge pe afară”. Femeia care până atunci fusese speriată, acum nu mai putea de bucurie şi nu ştia cum să-i mulţumească Moşului. „Ai grijă, mai zise acesta, să nu le scoţi din cămară până în Noaptea de Moş Nicolae. Să le pui tu în ghetele celor doi băieţi ai tăi, pentru că eu nu ştiu dacă voi reuşi să ajung. Lucrurile nu merg prea bine şi eu trebuie să mă grăbesc să fac rost de ce au nevoie copiii. Nici nu pot să mă gândesc la un copil care se scoală dimineaţă şi nu găseşte nimic în ghetuţă! Nici nu pot să mă gândesc! Lacrimile lui mi-ar arde sufletul şi m-ar mâhni peste măsură”, mai zise Moşul către femeie. „Nu-ţi face griji Moşule! Fac eu ce trebuie! Ascund eu bine darurile în cămară. Tu, du-te şi ajută-i pe ceilalţi! Eu şi copiii mei îţi mulţumim! Te vom cinsti toată viaţa!” Până să mai zică femeia ceva, Sfântul a şi dispărut. S-a întors ea în pat şi nici că a mai putut adormi, gândindu-se când la Sfânt, când la lacrimile din ochii copiilor care nu primesc daruri.

În seara de Moş Nicolae, amândoi băieţii şi-au curăţat încălţările, le-au lustruit şi le-au aşezat frumos, lângă uşă, ca să-i fie Moşului mai la îndemână, când o veni. Încălţările băiatului cel mare parcă străluceau şi se semeţeau în faţa încălţărilor băia­tului cel mic. Ele erau triste şi chiar dacă le lustruise băiatul, tot obosite şi ponosite arătau pentru că nu erau noi. Fuseseră purtate deja de băiatul cel mare! Cum să mai poată străluci după atâtea meciuri de fotbal, de gropi şi drumuri făcute?

Stăteau şi ele înghesuite una în alta, stânjenite şi posomorâte.Mama băieţilor i-a îndemnat la culcare şi, după ce s-a asigurat că ei dorm tun, s-a dus la ascunzătoarea din cămară, ca să scoată cadourile aduse de Moşul cel bun cu două săptămâni în urmă. Bagă ea mâna şi scoate punga în care se aflau mandarinele, care acum, se copseseră, a scos şi cele patru ciocolate cu rom, a tras afară ghetele noi şi pachetul în care se aflau bananele. S-a dus tiptil şi a pus ghetele noi lângă cele vechi ale băiatului cel mic, apoi a pus mandarine şi ciocolată în toate ghetele. Când a desfăcut pachetul în care se aflau bananele, a văzut că se copseseră, dar cu uimire a constatat că toate erau muşcate la un capăt. „Măi, să fie!”, îşi zicea femeia. „Cum de s-a întâmplat una ca asta? Oare Moş Nicolae nu a văzut că erau muşcate? Oare cineva să le fi muşcat aici în cămară?”, se tot întreba ea, nedume­rită. Şi, n-a mai pus bananele în ghete, ci le-a pus pe masă în bucătărie, aşteptând să se facă dimineaţă.

A doua zi, cu noaptea în cap, băieţii nerăbdători să afle ce le adusese Moş Nicolae, de cum s-au sculat au şi dat buzna la ghete. Băiatul cel mic şi-a luat ghetele cele noi şi le-a pupat, apoi le-a probat fericit. Cu cadourile în braţe, s-au îndreptat către bucătărie să le arate mamei ce daruri au primit. Pe masă se aflau bananele, ciuntite care, parcă aşteptau şi ele să afle cine le-a muşcat. Băieţii când au dat cu ochii de ele, au rămas înmărmuriţi. Mama s-a uitat la ei şi i-a întrebat dacă ştiu ceva de necazul bananelor. Băiatul cel mic încerca să evite răspunsul, numai că mama, care ştie imediat cine ascunde ceva, l-a luat din scurt: „Aştept să-mi spui cine le-a ciuntit?”

Băiatul, care se simţea tare nefericit, i-a zis că le-a găsit în cămară şi că nu a vrut să le mănânce, ci doar le-a gustat un pic. Dar, nu i-au plăcut! Aşa că, le-a pus la loc! Şi, cu o voce repezită, i-a zis mamei: „Nu le-a adus Moş Niculae! Tu le-ai cumpărat!” „Nu, dragă, Moş Niculae le-a adus, încă de acum două săptămâni, pentru că nu a mai putut veni noaptea asta. Mi-a zis că nu are timp, pentru că sunt mulţi copii fără daruri. Nu se găseau banane, mandarine, dulciuri şi, era obligat să le cumpere din timp, să le ducă pe la casele cu copii înainte de vreme, pentru ca fructele să se coacă. El aranja cu părinţii copiilor ca să-l ajute, punân­du-le darurile în ghete, în locul lui. Aşa am făcut şi eu! Dar tu m-ai făcut de ruşine cotrobăind prin dulapuri şi rafturi. Eu i-am promis ceva şi nu m-am putut ţine de cuvânt din cauza curiozităţii tale. Ce am să-i spun anul viitor când va veni? Şi unde mai pui că poate va fi şi mai greu de obţinut cele necesare! Poate că el se va strădui să le aducă mult mai devreme! Poate că vor fi mai puţine, poate că nu vor mai fi... Să înţeleg că va trebui să ne ferim de tine?” Copilul, plin de remuşcări şi ruşine pentru fapta sa, a izbucnit în plâns şi a rugat-o pe mama sa să-i ceară iertare Moşului.

-Hm! Ce i-a trecut prin cap?!, se mira nepoata de fapta băiatului cel mic.

-Da, zise mamaia, cu gândul la vremurile acelea. Atunci nu se găseau, acum nu sunt bani. Să mergem, că se întunecă! Şi au plecat agale, ţinându-se de mână, către casă.