Pauză de cafea

Citeam zilele trecute în cartea „Întâlnire cu un necunoscut” despre extremele culinare trăite de Gabriel Liiceanu. M-a amuzat copios povestea despre cel mai sumar prânz pe care l-a experimentat în­tr-o ţară a opulenţei, Germania. Era cu An­drei Pleşu la Heidelberg, invitaţi la un prieten la masă, în total vreo douăspre­zece persoane. Andrei Pleşu, cu gândul la ospăţul care urma să înceapă, era cam trist, pentru că urma o dietă şi a venit de acasă cu un pacheţel cu piept de pui. „Şi masa a început. A fost adus un castron mare, plin cu salată verde.

Tre­cân­du-l din mână în mâ­nă, fiecare şi-a pus în farfu­rie vreo două-trei frun­ze. Apoi am aşteptat cu­minţi până când doam­na casei a adus o buca­tă de pulpă de porc la cup­tor.” Gazda a tăiat carnea în felii nu mai groa­se de câţiva milimetri, iar Liicea­nu îşi amin­­teşte că „pe măsură ce tăia, fiecare îşi primea felia de carne cât coa­la de hâr­tie. În timp ce unul dintre copii um­plea paha­rele dintr-o carafă cu apă de la robinet, un castron cu cartofi a fă­cut tu­rul mesei şi fiecare ne-am po­me­nit cu o jumătate de cartof alături de poj­ghi­ţa de carne. Am simţit cum urcă în mi­ne de­vas­tatoa­re foamea. Pleşu a văzut pe­sem­ne dis­perarea care-mi apăruse pe chip. Cu gesturi delicate, sub masă, a desfăcut pacheţelul cu carnea de pui şi mi-a strecurat o bucăţică”. „– Băi, mă­nân­că şi as­ta, mi-a şoptit, c-o să ţi se facă rău. Eşti livid.”