Plăcintă dobrogeană cu dragoste’nfocată şi amor... ghebos

Vecinul Costel era un neica nimeni, plecat de acasă, de la părinţii care aveau o gospodărie frumoasă într-o comună de la marginea Bucureştiului. Prin gospodăria părinţilor nu făcuse purici, pentru că era cam lenevior şi mereu zicea că nu le are cu agricultura, aşa că vrea, zor nevoie mare, să se facă ceferist. Cu ceva bani de la părinţi, s-a înscris la o şcoală de impiegaţi, tocmai pe undeva pe la Constanţa. Vremea a trecut, Costel a terminat şcoala şi a fost repartizat la o staţie aproape de Bucureşti. Mulţumit de situaţia lui, Costel nu s-a mai dus acasă la părinţi, ci a închiriat o cameră la Săftica, proprietăreasă care transformase fostul grajd în cinci camere mici şi întunecoase. După cum zicea bunica, fiecare "văgăună" cu pământ pe jos avea o fereastră mică şi o uşă cât să poţi pătrunde în întunecimea ei. Lemnele pentru foc se depozitau într-o magazie improvizată dintr-un şopron, la care a muncit o lună un biet tâmplar, contra spaţiului oferit în vechea bucătărie de vară a Săfticii, până a făurit cele cinci magazii de lemne, care erau totodată şi bucătării de vară.


NOUL CHIRIAŞ
Când s-a mutat Costel la Săftica, acesta tocmai terminase şcoala de impiegaţi. Impresia pe care i-o făcuse femeii a fost foarte bună, astfel că i-a oferit camera care era lipită de peretele casei ei, o cameră ce putea fi considerată confort sporit, pentru că avea în tavan un fasung şi un bec de 40 de waţi, pentru care chiriaşul plătea o sumă fixă la lumină. Celelalte camere nu aveau lumină electrică, deci fiecare trebuia să folosească lampa cu petrol pentru luminat.

Costel nici că se sinchisea de faptul că mamă-sa pleca umflată de plâns de fiecare dată când venea pe la el să-i aducă ceva provizii şi vedea în ce hrubă stă şi se gândea din ce casă frumoasă plecase. Biata femeie venea tot la două săptămâni cu de-ale gurii şi cu rufe curate, pentru că băiatul trebuia să poarte uniformă şi cămăşi curate şi bine călcate. Ce-i drept, când ieşea pe poartă, înalt, curăţel şi frumuşel în uniforma bleumarin, multe priviri îl urmăreau de după uluci şi prin geamuri.

Costel şi-a cumpărat în rate un pat dublu cu tăblii, un şifonier cu două uşi, o masă de patru persoane şi patru scaune. Pe jos a pus nişte cartoane luate de la magazia din gară, o rogojină şi peste ea a pus, una lângă alta, două foi de preş, nou-nouţ, de la maică-sa. N-avea sobă, dar era cald şi mai avea timp până în septembrie, când îşi făcuse socoteala că-şi va cumpăra şi o sobă cu ceva bani de la părinţi şi ce-i rămânea din salariul bunicel. Şi-a amenajat cât a putut de bine camera şi, de atunci, Săftica îşi făcea mereu drum pe la el, cu orice ocazie. Bărbatul ei, care fu­sese rănit în război şi-şi pierduse un plămân, îl invita câteodată la o partidă de table, pe veranda casei lor, spre fericirea nevestei.


ISPITIREA
Într-o duminică, în care Costel era liber, veteranul Săfticăi l-a invitat la o partidă. Pentru că n-avea ce face şi pentru că o astfel de invitaţie îi oferea şi plăcerea de a mânca o dulceaţă sau o plăcintă, Costel s-a dus bucuros. De cum a păşit pe verandă, la masă, Costel a văzut o femeie tânără şi vânjoasă, care stătea de vorbă cu Săftica. Din vorbă în vorbă, Mircea, veteranul de război, i-a zis lui Costel că Angelica este o nepoată de-a Săfticăi şi că tare ar dori s-o mărite cu un băiat bun, la Bucureşti. Mai ales că, acum stă la ei şi s-a angajat la APACA, unde câştigă bine, pentru că este foarte pricepută şi muncitoare. I-a mai zis că fata a fost curtată de câţiva băieţi, dar nu i-a plăcut şi a rămas nemăritată. Costel n-a comentat în nici un fel, dar a lăsat impresia că l-ar interesa. Curând, Angela a învăţat programul de muncă al lui Costel şi făcea tot posibilul ca să-l întâlnească, dar Săftica era cu un pas înaintea ei.
Într-o zi, Săftica sună la poartă la noi. Căţelul o luă în primire şi o hămăi spornic până ajunse bunica să-i deschidă. Au intrat în bucătăria de vară şi au stat de vorbă. Săftica a plecat.


STRĂDANII DEŞARTE
Sâmbătă dimineaţă, la două zile după vizita Săfticăi, la poartă s-a ivit Angela. Au intrat degrabă. Eu, după ele, cu ochii sfoară. Angela a pus jos un lighean uriaş, a scos din el un săculeţ cu făină, un calup de brânză telemea de oi, 10 ouă, o cană mare, de pământ, cu iaurt, o nucă de drojdie, o strachină cu brânză de vaci, o sticlă de o jumătate de litru cu ulei şi o pungă cu griş.   

Bunica a aşezat planşeta pe masă şi a început a-i arăta Angelei cum se face foaia.
- Pui în cană drojdia, o linguriţă cu sare, o lingură cu oţet, două linguri ulei şi amesteci bine, apoi umpli cana cu apă caldă şi o amesteci cu jumătate din făină aici, în mijloc, mai pui cam o jumătate de cană cu apă caldă, adaugi şi restul de făină şi frămânţi bine. Vezi? Coca este molcuţă. Acum o dăm la crescut, lângă aragaz. Acoperă bine cu prosopul ăla mai mare!, o îndemna bunica.

Angela se străduia cât putea să o urmărească şi să bage la cap, dar se vedea clar că nu avea chef.
- Acum facem umplutura, îi zicea bunica. Rade tu brânza sărată, pe partea mai deasă şi pune-o peste brânza de vaci. Aşa! Pune astea patru ouă şi amestecă bine. Acu', stai să pun grişul, una, două, aaaaşa, amestecă bine. Stai! Trebuie să mai pun două, că-i cam moale. Amestecă bine! Şi las-o acolo, pe dulap!, i-a zis bunica. Angela începuse a năduşi, pe la mustaţă şi la frunte, dar nu zicea nici pâs. Bunica a băgat mâna în guguloiul mare de cocă şi a scos o bucată cât un pumn, l-a întins pe planşeta unsă cu ulei şi a început să-l întindă foaie subţire cu vergeaua. A uns foaia cu puţin ulei şi a presărat puţin griş, apoi a întins strat subţire din brânza cu ou. A rulat foaia şi a pus sulul lung cât tava, mai pe latură cât să încapă şi celelalte suluri, patru la număr, pe care le-a făcut repede, parcă sătulă de eleva care nu arăta prea multă râvnă.

- Bate bine alea cinci ouă şi amestecă-le cu iaurtul!, o îndemnă bunica. Angela s-a grăbit şi a făcut întocmai, iar bunica a turnat amestecul peste sulurile cu brânză din tavă, le-a mişcat bine ca să intre printre ele şi le-a dat la cuptorul deja încins, pe care l-a dat cu flacără mai mică, să nu se ardă plăcinta.
- Acu' poţi să te duci pe-acasă şi vii peste o oră, când e gata!, i-a zis bunica şi a împins-o către poartă. Mie-mi făcu semn s-o apăr de câine, şi Angela dispăru.


ATACUL BUNICII
Bunica era mânioasă, dar m-am abţinut s-o întreb ce are. Eu patrulam de la poartă la bucătărie. A trecut ora şi tocmai când bunica scotea tava din cuptor, căţelul hămăi pe Angela şi pe Săftica. Le-am adus la bucătărie şi am rămas afară, ca un copil bine crescut.

Bunica le-a arătat plăcinta şi tocmai când se pregătea s-o înfăşoare în ştergarul Săfticăi, căţelul începu să latre furios. Am alergat la poartă şi l-am adus pe Costel, în persoană, în uşa bucătăriei. Săftica zâmbi mijind ochii, iar Angela se îndreptă de spinare, îşi şterse o năduşeală imaginară de pe frunte şi se uită cu priviri de vacă blândă în ochii lui Costel. El clipi la fel de ruşinat pe cât de năduşită fusese ea şi abia se abţinură să se hlizească.

- Săftico! Ia de du plăcinta asta dobrogeană, c-ar sta să se umfle de atâta dragoste'nfocată şi amor ghebos ce-i prin jur! Şi... căraţi-vă din curtea mea! Afară!, strigă, ca un soldat în asalt, bunica. I-am dus la poartă în lătrăturile furioase ale căţelului.

- Ptiu, scârbele! Bieţii părinţi! Vai de soarta lor dacă ar încăpea ceferistul pe mâinile domnişoarei refuzate de toată Bariera Vergului! Şi ale babii în călduri! Lasă că-ţi face bunica mâine o plăcintă la fel!, îmi zise ea printre dinţi.
N-am înţeles nimic! Am rămas doar cu gândul la plăcintă.