Rodia de neam străvechi

De mult timp n-a mai fost în cămară aşa o hărmălaie. Fiecare avea ceva de spus. Fiecare îşi dădea cu părerea şi nimeni nu ştia nimic. Cartofii din lada de jos ţipau ca să se facă auziţi, cum că ei au aflat de la o Ţelină bătrână că persoana cu pricina este o rudă a Ridichii Negre.

– Nu e adevărat!, ţipă Ridichea, mai neagră de supărare.

– Terminaţi!, zbieră o Ceapă Roşie, încă atârnată de un cui, lângă o funie de Usturoi. Ardeiul Gras, cel care a plecat ieri, a zis că e rudă bună cu Varza şi că Morcovul a stat chiar de vorbă cu ea. Se pare că e o persoană foarte cultă şi că... are foarte mulţi prieteni prin ţări îndepărtate.

– Serios?!, îi zise un Păstârnac bosumflat. Dacă e aşa, de ce nu stă de vorbă cu noi? Eu cred că este mai degrabă rudă cu Dovleacul sau cu Pepenaşul ăla îngâmfat din borcan. E rotunjoară la fel ca ei. E drept, că nu prea seamănă la culoare şi mai are şi un moţ pe deasupra, constată bosumflatul.

Dintr-un borcan, mulţime de ochişori bulbucaţi de Mazăre încercau să desluşească mai bine în întunericul încăperii forma şi culoarea intrusei care le stârnise interesul.

Feliile de Morcovi suspectau Murăturile, care se înghesuiau cu Ardeii din borcan, că ar fi chiar ele rude cu intrusa. Erau rotunde, unele chiar roşioare? Ce dacă erau mai mici? Puteau fi rude. De ce nu recunoaşteau?

Dintr-un borcan alăturat, Gogoşarii, roşii de mânie, începură să se agite, şi unul mai mare şi mai furios se răsti de la înălţimea raftului:

– Tăcere! Să vă fie ruşine!  

Intrusa are şi ea ceva de spus

Dinspre partea borcanelor cu gemuri, dulceţuri, peltele şi compoturi din fructe se auzea o rumoare uşoară. O Prună din compot le întrebă pe boabele de Struguri din borcanul alăturat:

– Fetelor! Voi ştiţi ce-i cu zarva asta? De ce, dragă, nu poate cineva să intre aici fără să fie forfecat în fel şi chip?  

– Nici n-a apucat să spună şi ea ceva!, remarcă o Piersică.

Două Nuci din dulceaţă ziseră în cor, cu vocile subţirele:

– Doamnă Gutuie, vă rugăm să interveniţi în sprijinul intrusei! Poate are ceva de spus.

Gutuia, galbenă ca aurul, se foi, împrăştie un miros fin, apoi zise:

– Domnişoarelor Nuci, cu toate că sunteţi atât de tinere, vă dovediţi extrem de mature în gândire, ca de altfel tot neamul dumneavoastră. Da, voi interveni şi o voi ruga pe doamna aici de faţă să ne spună, dacă doreşte, câte ceva despre propria-i persoană. Să o cunoaştem şi noi! Gutuia se întoarse spre intrusă şi-i făcu semn să vorbească.

Parcă mai roşie la obraji, intrusa îşi drese glasul şi cu voce subţirică începu: – Îmi pare tare rău de tot deranjul pe care l-am făcut fără voia mea! Eu nu veneam aici, dar nu am mai încăput în cutia frigiderului, alături de surorile mele!, mai zise ea aproape plângând.

– Nu plânge, dragă!, o îmbărbătă Gutuia.

În cămară se făcu o linişte desăvârşită. Nici un sunet, nici un oftat nu se auzea.

– Cum te numeşti?, o iscodi Gutuia.

– Rodia! Rodia mă cheamă!, zise intrusa timid. Şi sunt un fruct!

613 bobiţe

Toţi cei din încăpete rămaseră uimiţi. Nimeni nu o cunoştea. Nimeni nu auzise de un astfel de nume! Gutuia îşi reveni prima şi întrebă:

– Dar de pe ce meleaguri vii, pentru că pe la noi nu am auzit de tine?! Suntem prieteni şi cunoaştem o mulţime de alte neamuri din alte ţări, dar de tine încă nu am auzit. Portocalele şi Lămâile sunt de pe meleaguri mediteraneene, Ananasul vine din îndepărtata Brazilie, Kiwi vine tocmai din China. Banana, din Asia şi Africa. Dar tu? Tu de unde vii?

– Eu vin dintr-o zonă îndepărtată, tocmai din ţara numită Armenia. Şi tatăl meu se cheamă Rodiu, are o formă de tufă care face flori roşii foarte frumoase şi mari, din care ne dezvoltăm eu şi surorile mele!, răspunse dintr-o răsuflare Rodia.

– Serios?, întrebă mirată Gutuia.

– La mine în ţară este o climă blândă şi tot neamul meu trăieşte acolo şi în împrejurimi până hăt, departe, în Nordul Indiei. Şi am neamuri până în Turcia şi în zonele mediteraneene. Avem vecini Portocalii şi Lămâile. Şi Smochinele, şi Curmalele sunt vecinii noştri. Da, avem un neam mare şi foarte vechi, vechi de tot!, mai zise tânăra Rodia. Se spune că un stră-stră-stră-străbunic al meu l-a cunoscut pe Dumne... Dumnezeu, îngăimă ea cu sfială.

Un murmur înfundat de uimire se auzi în toată cămara. Gutuia o întrebă iar:

– Şi, dacă nu te superi, ce poţi să faci? Ce bucurie aduci oamenilor tu, care eşti din neam străvechi?

– Eu am o mulţime de seminţe, vreo 613 bobiţe, mari cam cât boabele de Porumb. O bobiţă este plină cu un suc roşcat, dulce-acrişor, plin de vitamine, care hrăneşte o sămânţă mică. Mulţi oameni apreciază gustul sucului bobiţelor mele. Şi seminţele sunt bune la ceva. Dacă sunt pisate, se obţine un praf acrişor care se pune la sosuri, o lămuri Rodia. În zonele aride din care vin eu sunt foarte apreciate bobiţele mele, care potolesc setea şi dau energie celor care merg drumuri lungi prin arşiţa soarelui. Copiii care se hrănesc cu ele sunt sănătoşi şi veseli. Oamenii ne duc prin toată lumea, ca să se bucure toţi de vitaminele şi de gustul nostru plăcut, mai apucă Rodia să zică.

– Linişte! Vine cineva!, strigă Gogoşarul cel furios.

În cămară se aprinse lumina şi o mână lungă se strecură pe uşă, înşfăcă Rodia, închise uşa şi se făcu iar întuneric. O tăcere profundă se aşternu. Dinspre raftul cu dulceţuri, doamna Gutuie visătoare, cu gândul la meleagurile îndepărtate ale Rodiei, căscă şi zise:
– Noapte bună!