x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Timp liber Culinar Un prânz ar’mânesc cu "ahnie" şi "bârdâgan"

Un prânz ar’mânesc cu "ahnie" şi "bârdâgan"

de Tudor Cires    |    Magda Cristina Ursache    |    12 Aug 2010   •   00:00
Un prânz ar’mânesc cu "ahnie" şi "bârdâgan"

Aromânii au fost, de când există, un neam de oameni gospodari şi mun­­citori. Români de la sud de Du­­­­năre, s-au risipit şi împrăştiat timp de se­cole prin toată Peninsula Balcanică, ducând cu ei tradiţii şi reguli vechi, pe care le respectă şi astăzi. Sunt răs­pân­diţi prin Grecia, Albania, Macedo­nia, Croa­­ţia, Serbia, Muntenegru, Bul­garia, Ro­­mânia - mai ales în Do­brogea - şi chiar, izolat, îi găsim azi prin America şi Australia. Şi la atâtea re­giuni în care tră­iesc, atâtea nume: sla­vii le spun vlahi, gre­cii le spun cuţo-vla­hi, iar noi le mai spunem şi machidoni. Ori­cum le-am zi­ce, aromânii sunt aceiaşi peste tot şi tra­­diţiile îi unesc şi îi fac puternici, ade­vă­­raţi reprezentanţi ai unei culturi stră­vechi.


FERMENTUL BALCANILOR

Răspândiţi în Balcani şi prigoniţi so­cial, aromânii s-au descurcat cum au pu­tut. Fiind obişnuiţi cu schimbatul ca­sei, transhumanţa li s-a potrivit ca o mă­nuşă. Oieritul este la ei cea mai veche me­serie şi cea pe care o prac­tică şi cu cel mai mare drag. Radu Anton Roman vor­beşte despre oierii aromâni, asemu­in­du-i cu poporul ales al lui Moise care, o­ropsit fiind, se mută, îşi găseşte un loc şi îl face să ­înflo­rească şi să prospere, exact cum face şi acest neam al ar'mâ­nilor: "Lungile caravane de măgari ale aro­­mânilor străbătând Levantul, cău­tân­du-şi un loc liniştit unde să-şi pră­jeas­că «pitele» şi să-şi pască oile, au fost, vreme de secole, fermentul care a fă­cut să înflorească oraşele balcanice. Sunt cea mai reliefată populaţie română for­mată dincolo de frontierele convenţionale, o comunitate bogată, slavă Dom­nului, dar măsurată în cheltuieli, aşa cum se cuvine la oameni cinstiţi, sin­guri şi duşmăniţi de mulţi". Au reuşit să reziste până acum tocmai datorită mo­destiei şi respectului lor pentru tradiţii şi muncă.

Îmi aduc aminte, acum câţiva ani, am fost invitaţi acasă la o familie de aromâni, la masă. Aşa cum cere tradiţia, bărbatul era capul familiei, şi asta era evident. Iancu Naca, bărbat bă­trân şi în­ţelept - de două ori mai res­pectat pen­tru calitatea asta -, a stat cu noi la ma­­să şi ne-a vorbit despre el, familia lui şi neamul aro­mânilor, în timp ce soţia sa, Ste­riana, trebăluia cu spor prin bu­că­tărie, aprobându-şi din când în când soţul, discret şi cuminte. Ne-a surprins atunci tăcerea ei şi am crezut că este vorba doar despre o timiditate excesivă faţă de străini, dar nenea Naca, cum îi spuneam noi, ne-a zis clar şi răspicat că nu-i vorba despre timiditate, ci pur şi simplu "aşa-i femeia la noi, supusă şi tăcută". Şi că aşa se şi cuvine, altfel cum ar merge treaba între soţi dacă bărbatul, plecat cu lunile pe munţi, cu oile, ar veni acasă la o femeie guralivă...


NUNTA LUI IANCU NACA
"Aşa a fost de când am luat-o", spune Ian­cu Naca, amintindu-şi de nunta sa din 1950. Ajuns în România doar de câţi­va ani, pentru că fugise din Iugos­la­via de teama persecuţiilor etnice, şi-a cău­tat o aromâncă frumoasă s-o ia de nevastă, că altfel nu se cuvenea; unicitatea etnică trebuia păstrată! Nunţile începeau de ­miercuri şi durau o săptămână. Vinerea înaintea nunţii se scotea zestrea fetei în faţa casei, ca să o vadă satul. Rochiile erau din lână ţesută la război, iar păturile erau din lână toarsă cu mâna şi dusă la piua cu apă de izvor, numită "dârşteală".

Duminica, alaiul mergea până la mireasă, apoi la biserică şi la mire. Apoi urma petrecerea, unde mâncarea se gătea la cazan şi numai din carne de oaie. Din ficat, plămâni şi alte măruntaie se făcea o supă. Apoi carnea, aleasă de pe oase, se fierbea şi se amesteca în supă. Mâncarea asta se chema "ahnie" şi era însoţită de mămăligă sau "bârdâgan". Masa se pu­nea jos, iar bărbaţii se aşezau tur­ceşte pe un aşternut de lână, în timp ce femeile mâncau în altă parte. La desert se mânca "pită dulce" sau plă­cintă. Se întindea foaia, se punea în tăvi - neapărat rotunde. Se­parat se pregătea zahăr ars, care se amesteca cu mălai şi se punea pe foaie. Şi tot aşa se făceau vreo 7-8 straturi şi se dădea tava la cuptor.

În timpul anului, la sărbătorile importante, precum Anul Nou, Buna Vestire, de Paşti sau de onomastici - foare importante pentru aromâni, deoarece ei nu-şi serbează ziua de naş­tere -, se face un fel de mâncare special: "pita di oaoă". Se prepară din 20 de ouă, un kilogram de făină, doi litri de lapte, un iaurt mare, ulei şi sare.
Dar despre alte obiceiuri şi bucate ar'mâneşti puteţi afla şi din volumul 5 din "Poveştile bucătăriei româneşti", de Radu Anton Roman. Nu uitaţi să vă cumpăraţi cartea mâine!


5864-128966-untitled2.jpgPită dulce
I-or fi spunând ei, aromânii, pită dulce, dar mie-mi miroase de la o poştă a sarailie şi a placsinta dulce grecească, deci tot a Balcani.

● Ingrediente aluat: 250 g făină, apă, 100 ml ulei, sare
● Preparare: Se frământă până nu se mai lipeşte de mână, se întinde foaie, se taie în bucăţi late de-o palmă şi lungi de două. Se unge fiecare foaie astfel obţinută cu ulei.

● Ingrediente umplutură:
250 g nuci măcinate
● Ingrediente sirop: 100 ml apă, 1 lingură de zahăr, 1 lingură de miere, 1 lingură de zahăr vanilinat, coajă portocală (rasă), 1 linguriţă de rom

● Preparare: Se aşterne cu nuci fiecare foaie. Foaia se rulează şi apoi se încolăceşte melc. Se unge tava cu ulei, se aşază pituţele corespunzătoare, se pun în cuptor 15 minute (până se rumenesc). Se lasă să se răcească, apoi se toarnă siropul fierbinte şi se lasă să zacă, să se însiropeze.
Nu ştiu cum se spune poftă bună pe armâneşte, duceţi-vă în orice piaţă, cârciumă, hotel, băcănie, minister, magazin, sau în alt loc cu bani ori funcţii, şi-ntrebaţi, din câţi "machidoni" sunt acolo, unul tot o să vă răspundă.
Reţetă din "Poveştile bucătăriei româneşti", volumul V

×
Subiecte în articol: geografii culinare