Un prânz ar’mânesc cu "ahnie" şi "bârdâgan"

Aromânii au fost, de când există, un neam de oameni gospodari şi muncitori. Români de la sud de Dunăre, s-au risipit şi împrăştiat timp de secole prin toată Peninsula Balcanică, ducând cu ei tradiţii şi reguli vechi, pe care le respectă şi astăzi. Sunt răspândiţi prin Grecia, Albania, Macedonia, Croaţia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, România - mai ales în Dobrogea - şi chiar, izolat, îi găsim azi prin America şi Australia. Şi la atâtea regiuni în care trăiesc, atâtea nume: slavii le spun vlahi, grecii le spun cuţo-vlahi, iar noi le mai spunem şi machidoni. Oricum le-am zice, aromânii sunt aceiaşi peste tot şi tradiţiile îi unesc şi îi fac puternici, adevăraţi reprezentanţi ai unei culturi străvechi.

FERMENTUL BALCANILOR
Răspândiţi în Balcani şi prigoniţi social, aromânii s-au descurcat cum au putut. Fiind obişnuiţi cu schimbatul casei, transhumanţa li s-a potrivit ca o mănuşă. Oieritul este la ei cea mai veche meserie şi cea pe care o practică şi cu cel mai mare drag. Radu Anton Roman vorbeşte despre oierii aromâni, asemuindu-i cu poporul ales al lui Moise care, oropsit fiind, se mută, îşi găseşte un loc şi îl face să înflorească şi să prospere, exact cum face şi acest neam al ar'mânilor: "Lungile caravane de măgari ale aromânilor străbătând Levantul, căutându-şi un loc liniştit unde să-şi prăjească «pitele» şi să-şi pască oile, au fost, vreme de secole, fermentul care a făcut să înflorească oraşele balcanice. Sunt cea mai reliefată populaţie română formată dincolo de frontierele convenţionale, o comunitate bogată, slavă Domnului, dar măsurată în cheltuieli, aşa cum se cuvine la oameni cinstiţi, singuri şi duşmăniţi de mulţi". Au reuşit să reziste până acum tocmai datorită modestiei şi respectului lor pentru tradiţii şi muncă.

Îmi aduc aminte, acum câţiva ani, am fost invitaţi acasă la o familie de aromâni, la masă. Aşa cum cere tradiţia, bărbatul era capul familiei, şi asta era evident. Iancu Naca, bărbat bătrân şi înţelept - de două ori mai respectat pentru calitatea asta -, a stat cu noi la masă şi ne-a vorbit despre el, familia lui şi neamul aromânilor, în timp ce soţia sa, Steriana, trebăluia cu spor prin bucătărie, aprobându-şi din când în când soţul, discret şi cuminte. Ne-a surprins atunci tăcerea ei şi am crezut că este vorba doar despre o timiditate excesivă faţă de străini, dar nenea Naca, cum îi spuneam noi, ne-a zis clar şi răspicat că nu-i vorba despre timiditate, ci pur şi simplu "aşa-i femeia la noi, supusă şi tăcută". Şi că aşa se şi cuvine, altfel cum ar merge treaba între soţi dacă bărbatul, plecat cu lunile pe munţi, cu oile, ar veni acasă la o femeie guralivă...

NUNTA LUI IANCU NACA
"Aşa a fost de când am luat-o", spune Iancu Naca, amintindu-şi de nunta sa din 1950. Ajuns în România doar de câţiva ani, pentru că fugise din Iugoslavia de teama persecuţiilor etnice, şi-a căutat o aromâncă frumoasă s-o ia de nevastă, că altfel nu se cuvenea; unicitatea etnică trebuia păstrată! Nunţile începeau de miercuri şi durau o săptămână. Vinerea înaintea nunţii se scotea zestrea fetei în faţa casei, ca să o vadă satul. Rochiile erau din lână ţesută la război, iar păturile erau din lână toarsă cu mâna şi dusă la piua cu apă de izvor, numită "dârşteală".

Duminica, alaiul mergea până la mireasă, apoi la biserică şi la mire. Apoi urma petrecerea, unde mâncarea se gătea la cazan şi numai din carne de oaie. Din ficat, plămâni şi alte măruntaie se făcea o supă. Apoi carnea, aleasă de pe oase, se fierbea şi se amesteca în supă. Mâncarea asta se chema "ahnie" şi era însoţită de mămăligă sau "bârdâgan". Masa se punea jos, iar bărbaţii se aşezau turceşte pe un aşternut de lână, în timp ce femeile mâncau în altă parte. La desert se mânca "pită dulce" sau plăcintă. Se întindea foaia, se punea în tăvi - neapărat rotunde. Separat se pregătea zahăr ars, care se amesteca cu mălai şi se punea pe foaie. Şi tot aşa se făceau vreo 7-8 straturi şi se dădea tava la cuptor.

În timpul anului, la sărbătorile importante, precum Anul Nou, Buna Vestire, de Paşti sau de onomastici - foare importante pentru aromâni, deoarece ei nu-şi serbează ziua de naştere -, se face un fel de mâncare special: "pita di oaoă". Se prepară din 20 de ouă, un kilogram de făină, doi litri de lapte, un iaurt mare, ulei şi sare.
Dar despre alte obiceiuri şi bucate ar'mâneşti puteţi afla şi din volumul 5 din "Poveştile bucătăriei româneşti", de Radu Anton Roman. Nu uitaţi să vă cumpăraţi cartea mâine!

Pită dulce
I-or fi spunând ei, aromânii, pită dulce, dar mie-mi miroase de la o poştă a sarailie şi a placsinta dulce grecească, deci tot a Balcani.

● Ingrediente aluat: 250 g făină, apă, 100 ml ulei, sare
● Preparare: Se frământă până nu se mai lipeşte de mână, se întinde foaie, se taie în bucăţi late de-o palmă şi lungi de două. Se unge fiecare foaie astfel obţinută cu ulei.

● Ingrediente umplutură: 250 g nuci măcinate
● Ingrediente sirop: 100 ml apă, 1 lingură de zahăr, 1 lingură de miere, 1 lingură de zahăr vanilinat, coajă portocală (rasă), 1 linguriţă de rom

● Preparare: Se aşterne cu nuci fiecare foaie. Foaia se rulează şi apoi se încolăceşte melc. Se unge tava cu ulei, se aşază pituţele corespunzătoare, se pun în cuptor 15 minute (până se rumenesc). Se lasă să se răcească, apoi se toarnă siropul fierbinte şi se lasă să zacă, să se însiropeze.
Nu ştiu cum se spune poftă bună pe armâneşte, duceţi-vă în orice piaţă, cârciumă, hotel, băcănie, minister, magazin, sau în alt loc cu bani ori funcţii, şi-ntrebaţi, din câţi "machidoni" sunt acolo, unul tot o să vă răspundă.
Reţetă din "Poveştile bucătăriei româneşti", volumul V