Duke & Jazz cu Aură

"The best artists money can buy!" Duke Ellington Orchestra, la Sala Palatului! Dacă Tommy James (pianistul) a spus în cunoştinţă de cauză că sunt "cei mai buni artişti care pot fi cumpăraţi", eu pot spune - după ce am trăit o noapte magică ascultându-i cu toată fiinţa mea - că au fost atât de buni, încât am dubii că sunt oameni. Cel puţin trei ore, cât a durat show-ul, mi s-au părut a fi extratereştri.

"Jazz-ul a fost întotdeauna precum acel gen de bărbat cu care n-ai vrea să-ţi vezi fiica împreună", spunea Edward Kennedy Ellington, supranumit "ducele jazz-ului". Un "talent suprem", aşa cum îl creiona criticul muzical Alistair Cooke în 1983, Duke Ellington este părintele a numeroase inovaţii în domeniul muzicii jazz. A fost primul care a folosit vocea umană ca pe un instrument muzical, fără cuvinte, utilizând în mod frecvent tonalităţile de blues, într-un stil numit "jungle music". A contribuit la inaugurarea erei swing a jazz-ului prin melodia "It Don't Mean a Thing" (1943).

Câştigător a 13 premii Grammy, Duke Ellington a fost apreciat pentru îndrăzneala cu care a extins graniţele jazz-ului, fără a renunţa însă la adevărata esenţă a acestuia.

"Oamenii nu ies la pensie, ei sunt scoşi la pensie de alţii", spunea "ducele". A descoperit talente şi le-a atins cu geniul său, până când a fost scos la pensie de Şeful cel Mare, în 1976.

Aura Urziceanu a avut şansa să fie ultima descoperire a lui Ellington. Din acea seară în care destinul i l-a adus pe "duce" chiar în clubul din Canada unde cânta, Aurei i s-au deschis "cele mai frumoase porţi ale Universului". "Într-un club din Winnipeg, aveam, printr-un contract, câte două show-uri pe seară. Am văzut că în oraş venea Duke Ellington - îşi aminteşte Aura. M-am dus la patron şi i-am spus că mâine seară eu nu voi cânta, fiindcă mă duc să-l văd pe Duke.

Am plecat acasă şi n-am avut linişte toată noaptea. Cum să nu onorez eu contractul? A doua zi, m-am dus la patron, i-am cerut scuze şi mi-am respectat programul. Eram tristă, dar nici nu ştiu când a trecut primul show, de supărată ce eram! La al doilea show, Duke sosise deja la restaurantul chinezesc care se afla exact sub clubul unde cântam. El terminase concertul şi venise să mănânce şi nu erau mese. Atunci a fost invitat în club. I s-a făcut loc lângă bar.

Bine că nu l-am văzut, nu ştiu cum aş mai fi putut să cânt... După ce mi-am terminat programul, patronul îmi spune că m-a invitat Duke Ellington la masă. «Poate să fie, ştii că nu mă duc la mese» - i-am răspuns. «Îţi spun că de data asta te vei duce. Este chiar Duke Ellington»... Am avut un şoc. Mi s-a făcut frică. Dar m-am dus! Duke m-a întrebat ce naţionalitate sunt şi cum aş spune în limba maternă: «I love you madly» («te iubesc ca un nebun»)...

Mi-a spus că îmi trimite bilet ca să vin la New York, pentru a-mi oferi un contract, să cânt cu el şi cu orchestra. M-am dus! «Noi te putem face cel mai mare artist, dar... fără familie!» - mi-a spus Duke. Astfel am renunţat la un contract ferm pentru o anumită perioadă, dar am primit fericită să cânt împreună cu el". În 1972, Aura noastră a fost aplaudată 13 minute în şir, la Carnegie Hall. "Succesul a fost atât de mare pentru că eu cântam din culise. Publicul îl vedea doar pe Duke, alături de orchestră, dar mă auzeau pe mine...

Toată lumea din sală se întreba cine-o fi, cine-o fi? După ce am terminat de cântat, am ieşit pe scenă. Atunci au văzut o puştoaică. Deşi aveam 26 de ani, arătam ca o puştoaică. Toată lumea s-a ridicat în picioare. Ropote de aplauze".

25 aprilie 2010. Duke Ellington Orchestra cu Aura (a se citi cu aură), pe scena Sălii Palatului. Câtă frumuseţe, câtă linişte divină au putut să ne transmită muzicienii-extratereştri! Iar Aura a fost magnifică. Nici nu mai ţin minte de când nu m-am simţit bine că sunt româncă! Duminică seară nu m-am simţit doar bine, ci grozav de mândră că alături de orchestra cu extratereştri este Aura Urziceanu, care s-a jucat dumnezeieşte cu unicul său instrument: vocea.

M-am bucurat că nu am ratat un asemenea spectacol-minune, cine ştie când o să mai prind altul! M-am trezit întrebându-mă: "Ce rămâne după noi, tinerii din «generaţia de sacrificiu»"? Am primit un răspuns de la o prietenă: "Sticlele de Coca-Cola"... Chiar aşa să fie?

"Duke m-a întrebat ce naţionalitate sunt şi cum aş spune în limba maternă: «I love you madly» («te iubesc ca un nebun»)... Mi-a spus că îmi trimite bilet ca să vin la New York"
Aura Urziceanu