Cu declaraţia la spital!

Asigurat sau neasigurat la casa de sănătate, tot aia e în clipa în care ai necazul să fii spitalizat. Treci, de regulă, pe la camera de gardă. Urmează diagnosticul şi, de la caz la caz, internarea. Până să-ţi iei în primire jumătatea de pat rămasă liberă ca printr-o minune şi să-ţi atârni pe unde apuci niscaiva obiecte de igienă personală, până să te dumireşti de ce suferi şi dacă mai sunt ceva şanse de vindecare, trebuie să dai o declaraţie. La noi, aţi observat, totul începe cu o declaraţie. La poliţie. La tribunal. La slujbă. Acum, şi în spital te internezi cu o declaraţie.

Dacă totuşi ai venit viu la spital, în momentul când afli conţinutul acestei declaraţii ai şanse mari să te prăbuşeşti definitiv. Un motiv în plus că este foarte bine să fie cineva din familie pe aproape. De asemenea, e recomandabil ca portofelul să fie fără număr, fără număr... Pentru că spitalul are farmacie, dar n-are medicamente. Mai scapă un pansament, o glicerină boraxată pentru o limbă încărcată. Şi cam atât. Restul, adică totul e suportat de bolnav. De la perfuzie la algocalmin... "Te internăm, dar dai mata o declaraţie cum că-ţi cumperi toate medicamentele. Altcumva, nu pari chiar aşa bolnav. Acum, mergi mata acasă, la medicul de familie. Şi ne mai cauţi când ţi-o fi mai rău."

Ca pachetele puşcăriaşilor luate în primire de gardieni, zilnic, asistentele triază punguţele cu medicamentele bolnavilor internaţi. Asta-i de bine. Înseamnă că pacientul a avut bani de medicamente şi aşa mai poate spera să nu moară cu zile. Dramatic este când un pat este împărţit de doi pacienţi cu aceeaşi boală. Doar că unul are medicamente, iar altul doar reţeta. Pe naiba! Cu adevărat dramatic este abia când medicul şi asistenta au înjumătăţit cât au putut dozele de medicamente în aşa fel încât să tragă de tratament pentru cât mai mulţi suferinzi. Dar vine o zi când gata! Asigurat sau neasigurat, tot aia e!