Până unde mergem cu alintul?

Nimeni nu vă poate răspunde la întrebarea "De câte ori ar trebui să-mi iau copilul în braţe?" sau "De câte ori să îl sărut?". Nu există o reţetă care să vă ajute să creşteţi copilul fără a-l transforma într-un răsfăţat, însă este nevoie de un echilibru, iar psihologul Oana-Maria Udrea, de la Ambulatoriul de Specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu", ne învaţă cum putem păstra acest echilibru.

NEVOI PSIHOLOGICE
Sub nici o formă nu ne putem priva copilul de dragoste şi afecţiune. A-i împărtăşi sentimentele noastre înseamnă a-i oferi confort emoţional, protecţie, siguranţă. Acestea fac parte din nevoile psihologice ale copilului, ele ajutându-l să se dezvolte armonios. Pentru bebeluşi, de exemplu, mângâierile şi săruturile sunt foarte importante în dezvoltarea lui. Însă oferirea de afecţiune nu este opusul disciplinării. "Disciplinarea nu înseamnă anihilarea dorinţelor sau curiozităţii copilului şi nici privarea acestuia de afectivitatea noastră. Ea chiar ajută la dezvoltarea emoţională a copilului, fiindcă se creează astfel un cadru sigur, cu reguli clare, în care copilul poate să descopere lumea, lipsit de nelinişti distructive", semnalează psihologul Oana-Maria Udrea. La vârsta de 2-3 ani, reguli precum "ne putem juca doar aici" sau "acum nu putem cumpăra prăjituri", exprimate întotdeauna clar şi cu consecvenţă, îi conferă copilului siguranţă şi echilibru emoţional, pentru că astfel el ştie la ce să se aştepte şi realizează că se poate baza pe părinţi, fiindcă ei ştiu mai bine. Părintele care face întotdeauna ceea ce îşi doreşte copilul şi îi oferă totul sau foarte mult, dar care nu creează un cadru de reguli, îşi pierde din autoritate. Toată puterea în relaţia părinte-copil aparţine copilului în aceste cazuri, dar aceasta nu înseamnă că el se va simţi confortabil. "Este greu să te simţi protejat de celălalt atunci când toată puterea este a ta. Îi poţi arăta copilului iubirea ta şi altfel decât împlinindu-i toate mofturile", spune psihologul.

PORTRETUL RĂSFĂŢATULUI
Copilul răsfăţat nu suportă pe nimeni, nu respectă reguli, protestează la orice, nu ţine seama de nevoile şi dorinţele celorlalţi, de autoritatea părinţilor, are o toleranţă foarte scăzută la frustrare, nu suportă să i se pună bariere în calea unei dorinţe, face destul de frecvent crize de opoziţie, se plânge că s-a plictisit, vrea mereu alte jucării, "nu vreau" este o expresie frecventă în vocabularul lui. Aceşti copii sunt obişnuiţi să primească tot ce doresc, iar dacă nu reuşesc din prima, pun în aplicare metode de constrângere care, surprinzător, funcţionează: se tăvălesc pe jos, ţipă şi plâng. Un astfel de comportament este neplăcut pentru părinţi şi nociv pentru copil. Un copil răsfăţat trăieşte sentimente intense de frustrare, mai ales când intră în competiţie cu alţi copii. El nu poate fi popular, fiindcă este prea autoritar în relaţia cu ceilalţi copii, intră deseori în conflict cu ei şi este considerat egoist. De aceea, deseori este exclus din grup", atrage atenţia psihologul Oana-Maria Udrea. În consecinţă, copilul ajunge să sufere, îi scade perseverenţa în activităţile şcolare, la fel ca şi încrederea în sine. La adolescenţă, el îşi poate găsi refugiul în alte comportamente.

AUTORITATE
Ce putem face pentru a preveni asemenea probleme? "Să le arătăm dragostea şi afectivitatea noastră ori de câte ori avem ocazia, dar în acelaşi timp să nu ne fie teamă să creăm limite. Este benefic atât pentru părinţi, cât şi pentru copil să ne asumăm rolul autoritar ca părinte. "Fii natural" este sfatul cel mai bun pe care îl pot da părinţilor. Când este momentul să îl alintăm, vom face asta, dar, când trebuie să impunem reguli, trebuie să fim fermi", sfătuieşte psihologul. Nu trebuie să salvăm copilul din mici obstacole şi provocări normale pe care el le poate rezolva singur, mai spune psihologul. Rezolvându-le singur, capătă încredere în sine şi va fi mai autonom. O protecţie excesivă creează o relaţie de dependenţă în care nici copilul, nici părintele nu sunt fericiţi.

REACŢIA LA PLĂNS
Părinţii nu trebuie să se alarmeze şi să reacţioneze imediat la plânsul copilului. "Plânsul este un răspuns normal la frustrare, la schimbare şi trebuie să rămânem constanţi în regulile pe care le-am impus, mai ales atunci când plânsul este expresia unei nevoi, a unei crize de protest", sfătuieşte psihologul Oana-Maria Udrea. Trebuie să arătăm copilului că îi înţelegem supărarea, că ne doare să-l vedem că suferă, dar acestea sunt regulile. Şi, chiar dacă într-un final cedăm dorinţelor lui, este important să-i transmitem mesajul nostru.

 

Satul psihologului

În perioada copilăriei, momentele de opoziţie sunt fireşti. Ele fac parte din etapele normale de dezvoltare psihologică a copilului care începe să-şi contureze autonomia, să-şi exprime punctele de vedere. Cât timp aceste "proteste" nu devin la ordinea zilei, nu catalogaţi copilul ca fiind răsfăţat, atrage atenţia psihologul Oana-Maria Udrea.