Legături utile: părinţi-copii

Indiferent de vărstă şi chiar dacă a trecut de mult de anii tinereţii, copilul rămăne tot copil pentru orice părinte. Bazele relaţiei copil-părinte sunt fixate incă din primii ani de viaţă ai celui mic.

Indiferent de vărstă şi chiar dacă a trecut de mult de anii tinereţii, copilul rămăne tot copil pentru orice părinte. Bazele relaţiei copil-părinte sunt fixate incă din primii ani de viaţă ai celui mic. Pentru că părinţii sunt cei care au un rol elementar in formarea caracterului fiilor lor. O educaţie rigidă nu va rodi decăt un adult rigid, in timp ce o educaţie bazată pe dragoste şi inţelegere va plămădi un adult inţelegător, care va şti să căntărească lucrurile, să dea dovadă de maleabilitate şi să privească viaţa aşa cum este ea: cu bune şi cu rele, fără să aibă in faţă un anumit tipar.

Inţelegere

Dar pentru aceasta este necesar ca intre părinţi şi copii să existe o coeziune perfectă, o atmosferă care să faciliteze formarea personalităţii micuţului. "Relaţia părinte-copil incepe să se modeleze incă din primele zile după naştere. Prima fiinţă care stabileşte, care creează o legătură trainică este mama prin hrănire, ingrijire, afecţiune, comunicare. In timp, tot mama este cea care extinde interesul copilului către relaţia cu tatăl, rudele şi mediul social", arată Anda Păcurar, psihoterapeut, membru al Asociaţiei pentru Psihologie şi Psihoterapie Individuală şi al Federaţiei Romăne de Psihoterapie.

Reguli

Obiceiurile zilnice il invaţă pe cel mic primele reguli. Şi pentru deprinderea lor, părinţii trebuie să-i vorbească micuţului tot timpul ca şi cum el ar inţelege tot. Astfel, copilul invaţă să comunice, să asculte, să vorbească, să pronunţe corect cuvintele, chiar dacă e mai amuzant să le spună stălcit", semnalează specialistul nostru. Psihoterapeutul Anda Păcurar spune că, indiferent de vărstă, chiar şi in perioada "stălcirii" cuvintelor, copilul trebuie incurajat să fie independent, să-şi asume unele sarcini. De altfel, acesta trebuie să fie scopul părinţilor: să-i ofere copilului instrumente, suport şi un mediu sigur pentru a putea să se dezvolte independent. "Copilul trebuie să inveţe că are de ales, dar in nişte limite. De exemplu, el poate să-şi aleagă dintre hainele puse pe pat de mama sa sau poate să aleagă ceea ce mănăncă. Important este ca odată făcută alegerea să rămănă la ea", mai spune psihoterapeutul Anda Păcurar.

Provocări

Statutul adoptat de unii părinţi, care işi asumă calitatea de lideri in actul educaţional, generează de foarte multe ori atitudini inadecvate in raport cu ceea ce are nevoie cel mic. Pe parcursul dezvoltării copilului, părinţii trebuie să facă faţă multor provocări. Iar marea abilitate a lor este de a combina stilul de educaţie autoritar cu cel democratic şi cu cel permisiv in funcţie de situaţie. Tocmai de aceea este bine ca adulţii să aibă mai multă răbdare cu cei mici, "să coboare" mai des in lumea lor, să le observe indeaproape evoluţia, scopurile, motivaţiile. O relaţie durabilă părinte-copil va fi armonioasă numai dacă se va baza pe dragoste şi inţelegere, care reprezintă cheia in educaţie.

Model

Părinţii sunt de fapt un model pentru cei mici. Este foarte important ca ei să asigure copilului un climat de echilibru şi comunicare. De fapt aceasta este misiunea lor esenţială. Iar dovada că părinţii şi-au indeplinit această misiune este următoarea imagine pe care toţi ne-o dorim reală: copilul aidoma unui copăcel care prinde rădăcini şi se dezvoltă corespunzător, sub supravegherea părinţilor.

Independenţă

Dacă in primii ani de viaţă pentru orice copil nu există alte persoane mai inţelepte decăt mama şi tatăl, in timp, in funcţie de bazele relaţiei părinte-copil, situaţia se poate modifica. In adolescenţă, copilul devine mult mai sigur şi, evident, mai liber. Totuşi, modelul oferit de propriii lui părinţi rămăne in continuare valabil, cu condiţia ca intre copil şi părinţi să existe prietenie, respect şi inţelegere. "Cele mai multe probleme apar in adolescenţă pentru că adolescentul vrea să aibă atributele unui adult, insă este deranjat că nu este tratat ca atare de părinţi. Adolescentul este revoltat faţă de cei care-i spun ce să facă. S-a constat că la adolescenţă creierul intră in ultima fază de dezvoltare. Aceasta ar putea fi o explicaţie a faptului că adolescenţii fug de mediocritate şi vor să facă lucruri memorabile. Atitudinea părinţilor trebuie din nou să fie incurajatoare. Adolescenţii văd lucrurile alb şi negru, dar părinţii nu trebuie să intre in acest joc, ci dimpotrivă să vină cu argumente care să susţină faptul că pe lume intre alb şi negru sunt infinite nuanţe cromatice. Părinţii trebuie să inţeleagă aspiraţiile copilului şi să nu incerce să-i impună propriile lor aspiraţii.

Fiecare dintre noi, la vărsta adolescenţei, ne uităm in urmă la familia de origine şi tragem concluzii. Putem spune: asta mi-a plăcut şi vreau şi eu să fac astfel in familia mea sau, mult mai des, asta nu mi-a plăcut şi sub nici o formă nu o voi proceda aşa", mai spune specialistul nostru.

Comunicare

Pe măsură ce copilul creşte apar dificultăţi de comunicare, de relaţionare. Aceste lucruri se intămplă şi din cauza faptului că, pe de o parte, părintele simte că şi-a pierdut rolul şi nu ştie cum să se adapteze noii situaţii in care se află şi, pe de altă parte, copilul doreşte să se indrepte spre propria direcţie, să fie independent, să ia propriile decizii, singur.

DE DURATĂ. Nu trebuie să uităm că, o dată cu trecerea anilor, relaţia dintre "copilul" care a depăşit de mult perioada adolescenţei şi părinte se poate schimba. De obicei, relaţia dintre mamă şi copil este una dintre cele mai trainice, privită din punct de vedere biologic şi social. Aici intervine sentimentul matern, care nu se stinge niciodată. Chiar dacă părinţii au o relaţie foarte bună cu fiul sau fiica lor, viaţa işi urmează cursul firesc. Dar părinţii nu contenesc să-l sfătuiască pe "copil" in privinţa rezolvării unor probleme.Â

SPRIJIN. "La maturitate, părinţii trebuie să respecte dorinţele şi deciziile copiilor. Să facă distincţie intre viaţa lor şi cea a copiilor. Vieţile lor nu sunt interdependente. De exemplu, un tată află că fiica lui are o boală severă. Este devastat. Inţelege insă că aşa nu o poate ajuta. Atunci treptat se concentrează şi asupra nevoilor lui dar fiica ştie că tatăl ei este alături de ea. Astfel, fiica poate lupta cu boala", incheie psihoterapeutul Anda Păcurar.