Cum invingem complexul de inferioritate

Neincrederea, timiditatea, sfiala, teama de a-şi exprima punctul de vedere sunt sentimente care trădează complexul de inferioritate. O tulburare foarte… complexă.

Neincrederea, timiditatea, sfiala, teama de a-şi exprima punctul de vedere sunt sentimente care trădează complexul de inferioritate. O tulburare foarte… complexă.

Â

Aşa cum arată şi denumirea, complexul de inferioritate include o serie de trăiri pe care o persoană le acumulează de-a lungul vieţii. Timiditatea, stănjeneala, nesiguranţa, indoiala sunt sentimente cu care se confruntă o persoană care se simte inferioară celorlalţi. Această stare nu apare insă dintr-o dată, ci rădăcinile complexului de inferioritate se formează din copilărie. Cum? Prin modul in care adulţii - părinţi, bunici, dascăli - relaţionează cu copilul.

Un copil timid, pe care părinţii incearcă să-l impingă in faţă prin replici de genul "fii şi tu mai indrăzneţ, eşti prea mototol, ia uite-l pe Gigel ce băgăcios este", dezvoltă incet-incet un intreg complex de inferioritate. Comparaţia exagerată cu alţi copii poate avea efecte dezastruoase asupra unui copil timid, rezervat, ruşinos. Insă şi copilul care este lăudat excesiv, care este ridicat in slăvi se află in pericol. Un astfel de copil ajunge să se creadă, cum spun psihologii, un mic Dumnezeu. Din răndurile acestor mici Dumnezei se recrutează viitorii adulţi megalomani.

Masca superiorităţii

Psihologul Ştefania Niţă de la Centrul de Psihologie de Acţiune şi Psihoterapie spune că există două mari categorii de manifestări ale complexului de inferioritate. Pe de o parte, sunt persoane care vor să pară altfel decăt sunt, afişănd o stare de superioritate tocmai pentru a ascunde neincrederea, nesiguranţa şi timiditatea. Psihologul susţine că aceşti oameni dezvoltă aşa-numitele manifestări de "bluf" sau de "cacealma". Cu alte cuvinte, au o atitudine neintemeiată, prin care urmăresc intimidarea celor din jur. Işi construiesc o mască prin comportamente de genul "nu ascult de nimeni, eu ştiu cel mai bine, voi ascultaţi de mine" sau "faci aşa pentru că aşa vreau eu". De asemenea, sunt oameni care işi găsesc acoperire in realizări din ce in ce mai mari numai pentru a-şi dovedi că sunt cei mai buni. Ca şi cum işi caută puncte de sprijin prin obţinerea unor bunuri materiale, case, maşini sau funcţii de conducere. Ei incearcă să clădească in jurul lor un fel de fortăreţe, astfel incăt să se simtă protejaţi, tocmai pentru că in interior resimt nesiguranţa şi neincrederea specifice complexului de inferioritate. De cele mai multe ori, persoanele cu o ambiţie excesivă, cu o perseverenţă care ajunge la incăpăţănare, care se dedică vieţii profesionale in mod excesiv suferă de un complex de inferioritate. In viaţa de zi cu zi ii recunoaştem pe cei cu un complex de inferioritate printre persoanele care vorbesc mult, care simt nevoia să intervină in orice discuţie, fie că ştiu despre ce e vorba, fie că nu ştiu, care au inclinaţie spre a da sfaturi, care se pricep foarte bine să găsească soluţii pentru ceilalţi, tocmai pentru a arăta căt de pricepuţi sunt.

Masca tăcerii

A doua categorie de manifestări ale complexului de inferioritate arată exact ceea ce se intămplă cu persoanele respective. Adică neincrederea, nesiguranţa, timiditatea resimţite in interior ies la suprafaţă. Psihologul Ştefania Niţă se referă in acest caz la persoanele tăcute, care manifestă acea tăcere care nu vine din inţelepciunea de a-l asculta pe celălalt, ci din temerea de a deschide gura, de a-şi spune punctul de vedere. Cel care tace creează de multe ori in jur senzaţia de persoană cumpătată. Insă in momentul in care rupe tăcerea, emotivitatea excesivă cu care işi susţine discursul poate trăda sentimentul de inferioritate.

Psihologul nostru ţine insă să precizeze că trăirea sentimentului de inferioritate nu are nici o legătură cu capacităţile intelectuale ale unei persoane, cu cunoştinţele dobăndite de aceasta sau cu coeficientul de inteligenţă. "Pur şi simplu, complexul de inferioritate este rezultatul experienţelor prin care a trecut o persoană in perioada sa de dezvoltare. Deşi o persoană căreia ii este teamă să deschidă gura poate trimite cu găndul la cineva cu un nivel intelectual scăzut, acest lucru este fals. Poate fi un om foarte inteligent, cu potenţial şi resurse interioare bine conturate, dar nevalorificate, care nu se poate afirma din cauza complexului de inferioritate. Aceste trăiri ii produc un fel de «paralizie» internă, care il determină să adopte postura «ghiocel», cu capul plecat, in relaţie cu ceilalţi", arată psihologul Ştefania Niţă.

Conştientizarea problemei

Primul pas spre rezolvarea complexului de inferioritate este conştientizarea faptului că există o problemă. Din păcate, acest lucru este destul de greu, mai ales in cazul celor care epatează prin comportamentul lor pentru a masca sentimentul de inferioritate. Aceştia sunt "fixaţi" in falsa lor credinţă că nu au absolut nici o problemă, astfel incăt ei ajung destul de rar să recunoască adevărata stare interioară. "Nu este deloc uşor să recunoaştem că suntem nesiguri", remarcă psihologul Ştefania Niţă. Şi persoanele introvertite, care tac din pricina complexului de inferioritate, recunosc cu greu că au o problemă. Ele pun acest comportament al lor pe seama sensibilităţii, bunului-simţ, timidităţii, normelor etice. Se agaţă de idei preconcepute precum "nu vorbesc pentru că tăcerea e de aur", "nu-mi afirm părerea pentru că e mai inţelept şi de bună cuviinţă să tac", "nu răspund pentru că e mai bine să-mi ţin gura". Şi in aceste cazuri este important ca persoanele in cauză să conştientizeze şi să observe că se comportă altfel decăt ceilalţi.

Potrivit psihologului Ştefania Niţă, de obicei ajungem să conştientizăm unele stări interioare cănd acestea ies intr-un fel sau altul la suprafaţă şi ne fac probleme in relaţiile cu cei din jur: acasă sau la serviciu. In momentul in care fie colegii de serviciu nu ne mai suportă, fie eşuăm in incercările de a ne angaja, fie nu reuşim să avem o relaţie personală, de-abia atunci ne punem intrebarea ce se intămplă cu noi. Se mai intămplă să ne punem aceeaşi intrebare cănd colateral dezvoltăm unele simptome alarmante: stări de anxietate generalizată, tensiune, insomnie. Cei care se ascund in spatele tăcerii ajung de obicei să dezvolte stări depresive. Oricum, adresarea către psihoterapeut nu se face cu formula "am descoperit că sufer de complexul de inferioritate şi am nevoie de ajutor", ci pentru probleme de genul: eşecuri repetate, atacuri de panică, anxietate, depresie. Iar in cursul şedinţelor de psihoterapie pentru rezolvarea unor asemenea probleme, persoana descoperă că de fapt cauza acestora este complexul de inferioritate.

O altă sursă de complexe de inferioritate este imaginea corporală. In societatea modernă, aparenţa este la mare preţ. De aceea nu este de mirare de ce tot mai multe persoane sunt complexate din pricina unor mici defecte fizice: nas puţin coroiat, ochi apropiaţi, urechi prea mari, bust de-abia vizibil, şolduri proeminente… Unii devin atăt de obsedaţi de aspectul fizic, incăt ajung să aibă o imagine de sine distorsionată.

Imaginea corporală

Un exemplu in acest sens este reprezentat de persoanele care se cred prea grase sau prea slabe. Şi in cazul formării unei imagini de sine corecte, un rol foarte important il au părinţii, mai ales la vărsta adolescenţei, cănd copiii lor se află in căutarea unui stil propriu - de la stilul vestimentar pănă la exprimare, mimică, gesturi. Psihologul Ştefania Niţă atrage atenţia părinţilor că un rol important in formarea imaginii corporale a tănărului il are părintele de acelaşi sex. Relaţiile deschise mamă-fiică şi tată-fiu le asigură adolescenţilor dezvoltarea armonioasă. Adolescenţii care sunt lăsaţi să-şi caute haotic un stil propriu ajung să-şi contureze imaginea după false modele, tocmai pentru că nu au avut puncte de reper din partea părinţilor.

OBSESIE. Cănd se uită in oglindă, persoanele complexate din cauza unui defect fizic nu se văd in intregime, ci işi fixează privirea doar pe acel detaliu fizic care le obsedează. Fără defectul respectiv, găndesc aceste persoane, viaţa lor ar fi complet altfel. S-ar bucura de mai mult succes, ar avea mai mulţi prieteni… Incercănd să camufleze cu orice preţ defectul respectiv, ele uită insă un aspect foarte important: să-şi pună in valoare calităţile.

URĂŢENIE Inchipuită. Cei care sunt obsedaţi de infăţişarea lor considerăndu-se urăţi pot suferi de o tulburare pe care psihologii o numesc dismorfofobie. Persoana afectată este ferm convinsă că este urătă sau că are o malformaţie fizică. In general, atenţia sa se concentrează pe o zonă foarte vizibilă a corpului: nas, săni, fese… Numeroase persoane cu dismorfofobie apelează la chirurgia plastică. Insă niciodată nu sunt mulţumite de rezultatul operaţiei. Nici după repetarea mai multor operaţii.

Sfatul psihologului

Psihologul Ştefania Niţă ne indeamnă să căutăm pe căt posibil răspunsuri sincere la intrebarea "de ce ne comportăm intr-un anumit fel, intr-o situaţie sau alta, in relaţiile cu cei din jur". "De ce vorbesc mult, de ce simt nevoia să mă laud, de ce intervin in orice discuţie, de ce am ambiţia permanentă de a aduna bunuri materiale, de ce mă enervez peste măsură cănd cineva mă contrazice, de ce simt nevoia să am intotdeauna ultimul cuvănt etc." Pe de altă parte, persoanele rezervate vor căuta răspunsuri la intrebări de genul "de ce nu reuşesc să mă exprim, de ce chiar şi in preajma prietenilor nu-mi spun părerea, de ce mi-e teamă să nu mă fac de răs etc.". In spatele acestor intrebări se pot descoperi răspunsuri care arată ce se intămplă de fapt cu persoanele respective.