Era asistenta de la Spitalul Fundeni toată numai suflet. Îi îngrijea dăruită pe bolnavi şi, mai important decît pansamentul steril, le oblojea suferinţele cu un pansament alcătuit din sufletul ei de om bun. A lovit-o, din păcate, şi pe ea necazul de a-i paraliza mama
Era asistenta de la Spitalul Fundeni toată numai suflet. Îi îngrijea dăruită pe bolnavi şi, mai important decît pansamentul steril, le oblojea suferinţele cu un pansament alcătuit din sufletul ei de om bun. A lovit-o, din păcate, şi pe ea necazul de a-i paraliza mama. Ani în şir a întors-o cu cearşaful, a cărat-o în spate să încerce a o aşeza pe closet, îi dădea mîncarea în gură. De repetate ori ofta adînc bătrîna mamă. “Tare te mai chinui, fata mea, mai bine m-ar lua Dumnezeu decît să-ţi fiu o povară aşa de grea.” A sărit în sus de doi coţi fiica asistentă medicală. “Da’ tu nu te-ai chinuit, mamă, cînd m-ai născut? Nu ţipai de durere cînd mă aduceai la viaţă? Îţi întorc grija şi dragostea.” A mai trăit ceva bătrîna mamă şi apoi s-a înălţat la ceruri. A murit cu sufletul împăcat, îngrijită de fiică clipă de clipă. Ei bine, încă de la vîrsta de 10 ani fiica asistentă medicală ştia că nu fusese copilul mamei, că fusese adoptată. N-a lăsat nici o clipă să se cuibărească în sufletul mamei adoptive îngrijorarea că ea s-ar fi schimbat după ce a aflat că alţii erau părinţii ei naturali.
Superbă nobleţe de suflet omenesc. Mi-a revenit în minte această tulburătoare secvenţă de viaţă cînd am aflat cu stupoare de o modificare strîmbă adusă legii adopţiilor de Curtea Constituţională. Noua prevedere aduce grave prejudicii părinţilor care înfiază un copil abandonat, lovind tocmai în oamenii buni, care cu inimă largă şi doritoare de iubire culege un copil aruncat de alţii pentru a-i face leagăn în inima lor. Pînă acum, legea îi ferea pe părinţii adoptivi de pericolul de a apăra iresponsabil părinţii naturali, cei care-şi aruncaseră copilul. În acest fel păzind liniştea familiei alcătuită din părinţii adoptivi şi copilul înfiat, aşa-zişii părinţi care se lepădaseră de cel pe care îl aduseseră pe lume nu aveau cum să-i chinuiască şi chiar să-i şantajeze pe cei care îi aduseseră căldura şi iubirea unui cămin puiului de om abandonat.
Pînă acum legea prevedea ca statul, prin autoritatea de protecţie a copilului, să încerce să-i convingă pe părinţii care-şi aruncaseră copilul ca pe un maiou netrebuincios şi să le creeze condiţii pentru a-l reintegra alături de ei. Se ajungea şi în faţa instanţei, ochi în ochi părinţii care-şi abandonaseră copiii cu autorităţile statului, astfel că surogatele astea de părinţi acceptau în faţa judecătorilor decăderea din drepturile părinteşti şi dădeau liber ca acesta să fie înfiat de o altă familie. Practic renunţau la tribunal la copilul lor, şi statul putea să-i găsească alţi părinţi. S-a răsucit Curtea Constituţională şi a modificat legea, impunînd încă o confirmare a renunţării la copil din partea părinţilor iresponsabili a doua oară în faţa judecătorilor. Şi aici intervine nedreptatea. De astă dată a doua oară în sala de judecată sînt aduşi şi părinţii adoptivi. Deci, ei devin şantajabili şi părinţii care au făcut copilul dintr-o pornire în cazul lor superficială le ştiu oamenilor care au crescut micuţul adresa şi pot să le bată la uşă cerîndu-le bani pentru băutură, pentru droguri, culmea!, celor care le-au salvat copilul de a nu ajunge cerşetor pe străzi. Păi, cum să loveşti în cei care n-au dormit noaptea fiindcă micuţul avea febră, care au pierdut ore întregi ca să scrie frumos pe caietul de dictando şi să-i inviţi la şantaj şi amestec ticălos pe cei care şi-au aruncat odrasla într-o maternitate sau orfelinat. Strîmb, strîmb, strîmb.