Marius Tucă: 25 de bani

Era iarna aceea cu atât de multă nea
Că sufletele noastre adormeau prin ea,
Ne întâlneam cu oameni de zăpadă
La fiecare colţ de stradă
Şi ne întrebau, pe mine, pe tine
Pe nu mai ştiu cine
Cum se face, cum se întâmplă
Că iubim deopotrivă viscolul din tâmplă
Şi asfinţiturile înecându-se în omăt,
Ce e cu noi, cu dragostea noastră atât de hăt,
Singuri colindam liniştile oraşului
Ne opream la porţile lui
Şi-i alintam casele de la începuturi
Făcându-i poteci cu aburul din săruturi
Iar în seara aceea când nimeni nu mai putea
Dinăuntru, de zăpadă să mai iasă,
Doar dorul meu şi fumul prin coşul de pe casă
Am luat în piept nămeţii şi negurile argintii
Să vin o clipă să te văd, să te aud târziu
Să-ţi spun, să mă auzi cu zăpada până la brâu
Că indiferent de vremuri, de stihii
Noi doi ne vom iubi ca două poezii
Pe aceeaşi pagină a iernii, reverii,
Şi până-n faţa casei tale am făcut tranşee
Dar telefonul public avea cabina în troiene,
Te iubeam atât de atât, astfel încât n-aveai şi nu aveam idee
Şi nu ştiu cum era lună plină şi fulgii îmi cădeau pe gene,
Şi viaţa parcă dinadins stătea în fisă
De-aia nu venea tonul, că era ninsă,
Străbătusem sfârşitul lumii, acum era al meu
Mă jucasem cu el de-a magul şi de-a Dumnezeu
Sărisem prin contururile inimilor de zăpadă ca un leu,
Dragoste, doar respiraţia aş fi vrut să ţi-o aud
Să te ştiu că asculţi cum bate inima mea, surd
La capătul celălalt al firului, sub fereastra ta
Adulmecată de doi stejari îndrăgostiţi de steaua polară,
Altfel se termina totul iremediabil şi într-o doară
Sufletele noastre ar fi putut dintr-o clipă în alta să moară,
Sub fisa rece era blocată o altă fisă blestemată
Şi de atunci, când te-am pierdut definitiv, fără să existe altă dată
Ea bate în mine, e când cap, când pajură și norocul, dintotdeauna mi-l arată.
Era iarna aceea, ningea cu fulgi mari
Şi cu fise de 25 de bani.