Sfârşit de an fără inflaţie

Sfârşit de an 2013. Al celui de-al 23-lea an de când, în România, a început să fie pusă ordine în măsurarea inflaţiei. Şi iată că unul dintre indicatorii la care stăm bine, într-o economie care nu merge încă tot atât de bine, este inflaţia.

După ce, în ianuarie, am avut parte de încă un şoc lunar, preţurile crescând cu 1,34 la sută, inflaţia s-a calmat. Ratei lunare din ianuarie, de 1,34 la sută, i-a corespuns o rată a inflaţiei pe 12 luni de 5,97 la sută. De atunci, lună de lună, inflaţia a tot scăzut, coborând la 1,88 în octombrie. După care, în noiembrie, inflaţia pe 12 luni a continuat să coboare până la 1,83 la sută. Şi cum, în decembrie, va fi aproape imposibil ca rata pe întregul an 2013 să fie mai mare de 2 la sută, vom vedea inflaţia încadrându-se în coridorul de ţintire. Va fi cel mai de jos nivel din toată perioada de după decembrie 1989. Care-i noutatea? După ce timp de mulţi ani, imediat ce intram în toamnă, preţurile explodau, România are un sfârşit de an cu inflaţie optimă.

Să recapitulăm. Din 23 de ani, timp de patru ani s-au încheiat cu rate ale inflaţiei cu trei cifre, cu un record în 1993, de 300 la sută. Alţi nouă ani, s-au încheiat cu rate de două cifre, cea mai mare fiind inflaţia din 1994, de 61,7 la sută. Din 2004, inflaţia a înregistrat numai rate cu o singură cifră, cea mai mare fiind de 9,3 la sută iar cea mai mică în jur de 2 la sută. În 2013. Cu rata din acest an, România se încadrează la nivelul mediei inflaţiei din Zona Euro.

Inflaţia mare, de trei sau de două cifre, a lovit puternic în stimulentele muncii. Preţurile căţărătoare au îndepărtat numeroase categorii sociale de fluxul real al pregătirii şi performanţei profesionale. Este o cauză, una dintre multe altele, ce a făcut ca noi să nu avem încă decât o eficienţă modestă. De frica inflaţiei, un timp, s-au dat indexări fără nicio legătură cu rezultatele economice. Au fost făcute încercări de deblocare financiară prin compensări, deşi adevăratele cauze ale arieratelor s-au dovedit a fi ineficienţa economică şi indisciplina financiară.

Sigur, inflaţia mare a făcut şi bine. În sensul că, fără inflaţie, nu am fi scăpat de gravul dezacord dintre bani (mulţi) şi mărfuri (puţine). Răul a fost însă mult mai mare. Pentru că în anii cu inflaţie foarte mare, uneori galopantă sau chiar explozivă, economia nu a funcţionat bine.

Iată de ce, între marile teme ale perioadei de după anul 2000, a fost nominalizată ofensiva împotriva inflaţiei. O întrebare nu a fost însă niciodată evitată: care va fi costul bătăliei cu inflaţia? Întrebarea a trezit îngrijorări. A existat opinia că domolirea inflaţiei va costa mult. Şi că preţul ar putea fi, în primul rând, o explozie a şomajului. N-a fost aşa. După ce, de câţiva ani buni, în cursa preţurilor nu se mai aleargă la galop, ci la trap, inflaţia dând semne vizibile de cuminţire, nu mică a fost mirarea multor analişti, din ţară sau de afară, că şomajul, chiar dacă nu scade semnificativ, nu creşte.