"Astăzi e ziua ta..." – Adrian Păunescu

"Un roman de zbucium..."
Adrian Păunescu împlineşte mîine 65 de ani. Jurnalul Naţional îi urează "La mulţi ani!".

"Un roman de zbucium..."
Adrian Păunescu împlineşte mîine 65 de ani. Jurnalul Naţional îi urează "La mulţi ani!".

"Nu mi-am pus niciodată întrebarea, inutilă de altfel, unde ar trebui şi cînd ar trebui să se petreacă o nouă naştere a mea. Inutilă, zic, întrebare, dar cîte inutilităţi reuşesc, paradoxal, să stîrnească idei fecunde şi să determine introspecţiuni tulburătoare?! Probabil că locul naşterii are pentru oricare dintre noi un rost mai presus de Geografie. Construcţia noastră interioară începe de la o primă gură de aer pe care o luăm în punctul unde ne aduce pe lume mama. Şi celelalte respiraţii care urmează se aşază subtil în structura noastră tainică, unde nu mai pătrunde nimeni niciodată. Ne lucrează şi undele cosmice, şi apa pe care o bem în copilărie. Cu tălpiţele goale, pe un anumit fel de pămînt, deprindem poziţia copăcel sub cer şi exersăm mersul printr-o lume în care vom executa marşuri şi dansuri şi zboruri mereu refuzate. Din toate aceste motive consimt că nici locul, nici data naşterii nu sînt deloc întîmplătoare şi nu le putem noi transfera în locuri şi în momente cu aparenţă mai favorabilă. Repet: tata e oltean, mama e olteancă (trăitoare la Bragadiru, lîngă Bucureşti), au absolvit două şcoli normale, din două colţuri de ţară şi s-au întîlnit în Ardeal, la Solona şi Surduc, unde s-au cunoscut, şi au început stîngacea lor idilă. A venit Diktatul de la Viena. Tinerii învăţători Floarea şi Constantin au fost fugăriţi către Sud, de unde au plecat, după un timp, împreună cu alţi învăţători şi preoţi în Basarabia pentru a pune în operă încercarea Mareşalului de a o reromâniza. Tata şi-a făcut, cît şi-a făcut, datoria de dascăl şi a fost chemat pe front. Din toate aceste vitregii şi stări incerte s-a născut la 20 iulie 1943 cel care sînt.

Cum aş putea eu, prin ce mijloace, prin ce favoruri ale destinului, prin ce contrarieri ale sensului unic, să întrunesc atîtea evenimente istorice într-o nouă dramaturgie şi să cerşetoresc o nouă zi de naştere şi o maternitate în Elveţia? Ceea ce rămîne din  tot acest zbucium existenţial este minima mea pretenţie la fericire. Da, am fost fericit în aceşti 65 de ani de viaţă, reuşind să înfrîng toate piedicile, toate sfidările, toate morţile pe care le-am gustat. Nu cred că m-aş putea naşte altundeva decît la Copăceni Bălţi şi altcîndva decît la 20 iulie 1943. Nu rîvnesc alternative. Mi-e destul că, din precoce, am devenit longeviv. L-aş mînia pe Dumnezeu considerînd romanul de zbucium care sînt o ciornă la care aş cere să renunţăm, pentru a încerca o variantă de o tembelă voioşie. Îmi asum iarăşi dramele prin care am trecut. Declar că aş face aceleaşi greşeli pe care le-am făcut, aş iubi aceleaşi femei pe care le-am iubit, aş crede în aceiaşi oameni, aş accepta să trăiesc dezamăgirile pe care le-am trăit, dar şi satisfacţia incredibilă de a învia măcar cu o dată mai mult decît numărul morţilor prin care am trecut.

Ce umbră aş ruga să redevină fiinţă? Deşi poezia, care conţine acest vers, e inspirată de o femeie, acum aş ruga să redevină fiinţe umbrele tutelare ale copilăriei mele, bunica mea şi bunicul meu. Ar fi prima urgenţă. Aş recîştiga prin ei dreptul fraudat, între timp, la siguranţa de sine a copilului care am fost, în preajma umbrelor care ajunseseră ei, din timpul vieţii, datorită sărăciei şi tristeţii.

N-am puterea să aleg între realizările mele profesionale şi personale pe cea mai importantă, pentru că ele sînt relativ egale. Sigur că întîi de toate mă gîndesc la poezia mea, cum sigur că întîi de toate mă gîndesc la Cenaclul Flacăra. Şi, tot întîi de toate, îmi amintesc orgolios că la, sfîrşitul anilor ’60, am început campania de relansare în România a interviului, ca mod inteligent de a sparge monotonia monologurilor văduve de întrebări. Nu poate lipsi dintre satisfacţiile personale şi profesionale împrejurarea că sînt profesor universitar, doctor. Şi împlinesc, în curînd, trei cicluri parlamentare, ca senator român. Dezamăgirile sînt multe, dar nici una nu e atît de mare, morfologic vorbind, ca satisfacţia cea mai mică. Sîntem oameni cu toţii şi mărim, uneori fără voie, importanţa suferinţei, părîndu-ni-se că bucuria nu contează. Ştiu că sînt muritor, faptul acesta nu încetează să mă revolte, dar pînă una-alta reînvăţ zilnic să trăiesc, de parcă aş fi nemuritor.

Bucuria cea mai mare a vieţii mele este aceea că am trei copii excepţionali. Ioana, Andrei şi Ana-Maria. Faţă de mezina Ana-Maria, obligaţiile mele sînt încă întregi.

Nu ştiu dacă aş fi fost ce sînt dacă nu mă formam într-adevăr la şcoala unor titani, fie români, fie străini: Eminescu, Platon, Rilke, Blaga, Arghezi, Esenin, Whitman, Hegel, Anton Pann, Mateiu Caragiale, I.L. Caragiale, Eliade, Cioran, Nichita.

În ce priveşte categoria prietenilor care m-ar iubi, nu cred că are cineva obligaţia să mă iubească necondiţionat, în afară de rudele mele cu care am legături mai presus de voinţa noastră. Cred că despre altfel de prieteni aş putea vorbi, acei prieteni neinfluenţaţi de meteorologia socială şi politică. Voi da cîteva nume, pentru istorie: Mihai Anghel din Craiova, Emil Mitran din Bucureşti, Vişu Vaida şi Mitică Nistor din Năsăud, Costel Alic din Deva, Ioan Botezan din Sibiu, Anişoara Haşigan din Sălişte, Florea Tolea din Piteşti, Bogdan Marinescu din Braşov, Dinu Săraru din Slătioara, Fănuş Neagu din Bucureşti, C. Ionescu – Tîrgovişte, Dumitru Gheorghişan din Bucureşti, Grigore Vieru din Chişinău, Ion Antonescu din Marshall, Dab Bîrlădeanu din Bucureşti, Ionel Catrinoiu din Vîlcea, Florin Condurăţeanu din Jurnalul Naţional, Ştefan Andrei din Istoria României, Nae Vaida din Bistriţa, Ştefan Manea din Goicea. Şi cîţi alţii pe care îi rog să mă ierte că nu mi-i aduc aminte în acest moment. Mă leagă o mare prietenie de Marius Tucă.

Într-adevăr «Nihil sine Deo», adică «Nimic fără Dumnezeu». Din fericire şi din nefericire, într-adevăr «Nimic fără Dumnezeu». Tot binele, dar vai, şi răul. Macedonski însă a scris asta cu mult înainte de o gîndi noi: «Doamne, toate sînt prin tine/Ce ne trebuie ştii bine,/Lui Isus i-ai dat o cruce/ Că ştiai c-o poate duce».

Privesc şi în urmă, şi înainte, dar mă incomodează ninsoarea. Nu mi-e clar ceea ce văd din cauza viscolului. Viscolul vîrstei, desigur. Deşi aş avea multe de văzut şi înainte, şi în urmă. Însă, privind înainte, reţineţi: nu-mi pot imagina că aş fi ministrul Culturii, pentru că nu voi fi niciodată ministrul Culturii. De altfel, nu ministrul Culturii ar putea introduce nişte discipline în şcoli. Urgent, pentru învăţămînt este, pe de o parte, să se adapteze timpurilor moderne, pe de altă parte, să formeze oameni întregi, a căror cultură generală să-i facă liberi în societate şi în lume. Modernitate şi identitate! Prea mulţi sfertodocţi şi semidocţi, unii dintre ei ajunşi miniştri fac de rîs şcoala românească. Gramatica, de exemplu, ne-a părăsit în aceşti ani electronici. Ideea imbecilă de a introduce în programa de Bacalaureat banalităţi politice, de tip Schele sau dejecţii de tip Tismăneanu, jigneşte marea cultură română şi universală şi tînăra generaţie de învăţăcei. De altfel, nobila reacţie a Academiei Române şi a profesorilor de liceu ar fi trebuit să le spună ceva autorilor obedienţi ai acestor ofense. Dar acelaşi Macedonski spunea: «Cînd dai răilor cruzime/Dai blîndeţe la victime/Doamne, toate sînt prin tine».

O carte dragă mie? «Apărarea lui Socrate», «Eclesiastul», «Spaţiul mioritic», «Biblioteca de poezie română» şi «Cartea de telefon».

În privinţa cărţilor mele, n-am puterea să aleg. «Cartea cărţilor de poezie» mă reprezintă. Ieri mi-a apărut o carte nouă: «Încă viu».

Ce urare mi-aş face eu de ziua mea? Doar atît: să fiu aşa cum sînt, dar să mă stăpînesc mai bine şi, mai ales, să descopăr calea de a mă odihni atunci cînd dorm şi de a nu trăi într-un fel de stare de semiveghe care mă oboseşte şi, uneori, mă face să sufăr.

Apare cu o ciudată frecvenţă, în ultimele zile, pe la diverse televiziuni, o imagine a mea la Senat, aţipind. Acum doi ani am fost rău bolnav şi, după cum ştiu prietenii şi duşmanii, am trecut prin moarte. Imaginea este de atunci. Probabil însă că se doreşte acreditarea ideii că asta fac eu, dorm. Ce regizori scîrboşi! Ce afoni! Ce pigmei de otravă! Batjocura pe care mi-o servesc regizorii acestei mizerii mă obligă să le spun, parafrazînd ce scrisesem despre Dobrin, care era acuzat că bea: «Amărîţilor, eu şi adormit sînt mai deştept ca voi treji». Restul e vreme care trece."