Astăzi e ziua ta, Mihail Gălăţanu

“Aş fi vrut să fac dragoste cu Şeherezada”
Şi-a păstrat, deşi a dus o viaţă foarte colorată (corespondent la Bagdad, în 2004, chiar sub focul “combat”-ului, a fost în Afganistan, a fost şi într-o delegaţie în Vietnam, a fost, în timpul epidemiei de holeră la Sulina în 1990 etc.) nebunia pentru operă, nu pentru viaţă. “Recunosc că sunt o fire aprigă, iar lucrul ăsta chiar nu îl poţi ascunde. Mi-am dorit ca, în urma mea, versul să explodeze. Să nu-i fie nimănui indiferent. Are dreptate cel care spune: fii atent ce doreşti, că aia ţi se va da. Am vrut să fiu adulat şi urât cu asupra de măsură. Şi asta, vai, s-a şi întâmplat. Acum, ce pot să fac? Să schimb mesajul. Vreau să fiu doar iubit ­ şi atât ­ dar de toată lumea”, spunea sărbătoritul nostru, unul dintre cei mai importanţi scriitori români, Mihail Gălăţanu, într-un interviu acordat lui Stelian Ţurlea. Astăzi împlineşte 50 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

Îmi doresc o editură ideală, la care să public numai acolo, monogam
 “Când aveam vreo 19 ani, am promis că am să iau Premiul Nobel, până la 50 de ani. Altfel, mă voi fi sinucide. Iată, aşadar, că, într-un fel, sunt – deja – sinucis. Murim, uneori, cu mult înainte de a muri. Sau cu mult mai târziu. Am şi scris acest lucru, pe dedicaţia făcută, pe prima mea carte, «Ştiri despre mine», dăruită unui prieten, poetul Gelu Ciorici-Şipote. La aceeaşi concluzie am ajuns, cu prietenul meu, Eugen Neculiţă, la cam aceeaşi vârstă, a majoratului, pe la 17-18 ani: că viaţa nu merită trăită «după cincizeci». Este doar un lung şir de umilinţe şi neputinţe. El s-a şi ţinut de cuvânt: a reuşit să dispară din această lume, sub forma unui morman însângerat de carne (şi de nerecunoscut), cu cinci ani mai devreme, în jungla Nepalului/Indiei: găsit mort/putrezit, după o lună, la 12 km de Darjeeling, după ce trecuse, repetat, graniţa, clandestin. Astăzi, nici Premiul Nobel, nici sinuciderea nu mi se par la fel de pline de sens. Viaţa mai are pajiştile ei molcome de voluptate & orgasm violent, ca napalmul. Altfel, ce scriitor nu îşi doreşte, măcar pe ascuns, în chilia lui, călugăr vicios & netrebnic, Premiul Nobel? Şi, dacă ar fi să îl atribui, vreodată, vreuneia dintre lucrările mele, aş risca să îl dau «Trilogiei naşterii» (care a apărut, deocamdată, separat, la anu’ sper şi într-o singură carte) sau romanului «Ultimul Karamazov» (continuarea «Fraţilor Karamazov», pe care am scris-o din perspectiva unui nou/alt frate, Mihail Karamazov – şi care sper să apară în următorii doi ani/şi să fie tradusă şi în ruseşte). De obicei, însă, cum se ştie, respectivul premiu, ca şi toate celelalte, nu se acordă decât pentru întreaga operă. Iar eu mai am de spus, multe de spus. Deocamdată, în deriziunea sorţii, aştept să iau… Premiul Uniunii Scriitorilor ­ pe care, asemeni lui Cristian Popescu, nu l-am luat niciodată ­ din motive pe care numai uniunea (şi juriul ei) le ştiu. Unul dintre ele ar fi, probabil, că am scris «O noapte cu patria» … Cel mai probabil e, însă, că nu l-am meritat. Aşa e, e drept: fiecare artist se nutreşte din/şi respiră (în) recunoaşterea pe care o are/visează să o aibă.

Ce face, în vremea asta, omul? Lucrez pentru propria mea companie, Rabbit Media, care editează revistele «Vinuri de top», «TOP Drink&Food», «TOP Brands». Îmi finalizez masterul în Oenologie. Şi îmi doresc/închipui o editură ideală, la care să public numai acolo, monogam. Scriu de la o vârstă de la care nu ştiam că scriu: de la 4 ani, scriam, strict cu majuscule, cărţi poştale, vara, de la sanatoriul Eforie, acasă, la Galaţi. Apoi, poezie, de la 8 ani. Prima mea carte am vrut să o intitulez 1001 de nopţi. Aş fi vrut să fac dragoste cu Şeherezada. La 14 ani voiam să mă fac eminescolog. Acum visez, doar, să isprăvesc «Cvartetul Morţii» (moartea nu poate fi o treime!) şi «Trilogia Nunţii». Cred, nestrămutat, că Dumnezeul meu, Iisus Hristos, va veni după moarte şi mă va mântui. Mă va scoate din iad şi mă va mântui. Altfel, la ce e bun Dumnezeu?”