x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

“Astăzi e ziua ta...:” Mircea Diaconu

0
Autor: Roxana Vintila 23 Dec 2008 - 00:00
“Astăzi e ziua ta...:” Mircea Diaconu


Nu ar rectifica nimic... dacă s-ar reîntâlni cu anii de imediat după facultate. Şi-ar spune: mai puţină muncă, mai puţin sacrificiu fizic şi mai multă dragoste. Mircea Diaconu împlineşte mâine 59 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani”.

“Am simţit când eram un puşti de 17 ani că aş putea să fac actorie. Nu am avut nici un criteriu, nici un motiv. Am dat admitere şi am intrat, de altfel... ultimul. După care a început muncă, muncă, muncă. Sunt un om supus, în sensul de supus datoriei, principiilor. Şi atunci muncesc îndârjit şi în linişte. Pe traseu am simţit că aş vrea să scriu şi am scris trei cărţi. Am scris tot aşa încet, în linişte, condensat. În 1977 am luat Premiul Uniunii Scriitorilor... Am semnat ştatul de plată alături de Marin Preda. Fusese premiat cu «Delirul», iar eu cu proză scurtă. Nu mă inspiră ceva anume... am simţit nevoia să mă descarc pe hârtie. Asta pentru început. Scriam noaptea când ajungeam acasă... eram tânăr, aveam 25 de ani. Aveam acumulări, unele nervoase, altele sentimentale şi trebuia să le descarc ca să pot merge mai departe. Se întâmpla într-o toamnă să pierd trenul... am mers atunci foarte mult pe jos. Era atât de frumos încât atunci când am ajuns la capăt m-am apucat să scriu cât era de frumos! Toate cuvintele pe care le-am scris le ştiu... dacă cineva mi-ar citi invers o frază din tot ce am scris, aş corecta-o imediat. Şi nu am terminat de scris. Am simţit că trebuie să fiu profesor. Şi am făcut-o şi pe asta cât am putut de bine. Încerc să fac cât pot de bine ceea ce am de făcut sau ceea ce mi se cere de societate, de familie, de Cel de Sus. Tot timpul am sentimentul că cineva mă priveşte, mă cântăreşte, mă controlează... pentru că aşa am fost educat. Şi acesta este Cel de Sus. Tot ceea ce încerc să fac trebuie neapărat să fie din zona bunei-cuviinţe şi a lucrurilor normale. Şi când am avut succes primul care s-a mirat am fost chiar eu. Am fost copil de învăţător şi nepot de preot, iar la noi în familie era o vorbă: «ce să fac, întreabă copilul, ca să fiu fericit? şi părintele răspunde: ce I-ar plăcea lui Dumnezeu!».

Actorul nu transmite numai prin cuvinte... teatrul se exprimă prin om în întregul său. Dacă ar fi numai cuvintele ar fi suficient să citim un text. Am făcut puţin Teatru Radiofonic şi ca să pot să fiu convingător mi-am construit personajele cu totul acolo, în faţa microfonului. Cu gestică, mimică, cu tot. Nu pot altfel. În urmă cu o săptămână eram în turneu în Germania. La ultimul spectacol, rămân străjer, singur în scenă, mă părăsesc colegii şi sunt disperat. Din sală, o doamnă îmi spune: «nu plânge, nu eşti singur, eşti cu noi!» Exact ca unui copil.

Omul, dacă este atent, primeşte semnale de peste tot. Chiar şi de la o simplă trecere pe stradă; o reacţie, un semn, o pildă... Eu mi-am dorit să am bucurii pe scenă. Şi am avut.”

Citeşte mai multe despre:   calendar

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de