Astăzi e ziua ta: Vladimir Găitan

Un actor original care se exprimă prin întreaga sa fiinţă, poate cel mai vertical om pe care l-am cunoscut. Decent, demn, de o seriozitate pe care nu o poţi trece cu vederea. Redutabil partener de scenă, desăvârşit profesionist, pare incredibil, dar de ziua lui iese la pensie. O informaţie pe care nu o putem procesa deoarece Ştefan Gheorghidiu sau căpitanul Ion nu pot ieşi la pensie vreodată, asta ca să nu vorbim despre Ripu din "Reconstituirea". Vladimir Găitan îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere. Jurnalul Naţional îi urează "La mulţi ani!"

"Suferinţa mea este o firimitură în oceanul acesta de nesimţire..."
"Întâmpin noul an trist, pentru că anul acesta ziua mea coincide cu pensionarea mea. Consider o treabă neghioabă, să folosesc un eufemism, din partea celor care gândesc această legislaţie. Să scoţi la pensie un om la 64 de ani, în putere, mi se pare o tâmpenie. Evident că eu nu o să vreau să-l joc pe Romeo, asta este sigur. Eu demonstrez că pe stat îl costă mai mult ideea asta de colaborare care este necesară ca să poţi să acoperi nişte roluri. Pe mine nu mă poţi băga la grămadă cu un forjor, pe el îl înţeleg săracul, după ce a stat la cuptoarele acelea abia aşteaptă să se pensioneze. Lucrurile trebuie gândite foarte bine legat de profesii. Iei o oală şi faci o marmeladă aşa din toţi oamenii fără să te gândeşti nici o clipă că lucrurile acestea pot să te şi coste mai mult şi că nu este productiv pentru nimeni. Pentru mine, moral, este un semn de plecare puţin în moarte. Este fără îndoială ceva care te afectează dacă te simţi în putere, sigur că da. Dacă aş fi un om cu probleme şi mi-aş dori să mă retrag, să am visuri de senectute, aş zice da, domnule, în definitiv e foarte bine că s-a pensionat. O să încerc să trec peste fenomen, el mă afectează şi nu ascund asta. Vorbim că forţa de muncă este mai mică decât cea a pensionarilor, ne plângem peste tot în discursuri că pensionarii sunt mai mulţi decât cei care muncesc, dar scoatem la pensie oameni care nu trebuie scoşi. Fără să ne gândim că ei ar putea să fie şi mai ieftini pentru guvern, mai buni şi productivi. Suferinţa mea este o firimitură în oceanul acesta de nesimţire. Nu ascund asta pentru că iată voi, jurnaliştii, nu ne uitaţi şi ne amintiţi că mai trăim, simt nevoia să fiu sincer şi să spun lucrurile acestea. Distractiv oarecum este că m-am dus şi mi-am depus dosarul şi cei de acolo mi-au spus că nu au normative şi nu ştiu cum să procedeze, abia peste câteva luni află. Dacă eram un om dependent de pensia aceasta ce făceam, muream de foame.

Întâmplarea face ca eu să fiu încă foarte activ, am câteva spectacole care se joacă cu un succes nebun. De exemplu, acum câteva seri am jucat «Escu»... cu lumea în picioare, trei ore nu este puţin lucru, aplauzele la sfârşit nu se mai terminau cu strigăte de bravo, piesă care se joacă de opt ani şi care vreau să spun că se mai joacă încă opt ani fără probleme. Mai am un serial care este un exerciţiu care-mi îmi face mare plăcere şi mă ţine activ şi îmi ocupă timpul, deci nu pot să mă plâng la capitolul acesta. Am în perspectivă «Poker 2» al lui Sergiu Nicolaescu, încep filmările în martie. Îmi doresc să reiau piesa cu fetiţa mea, pentru că în momentul în care am făcut infarctul a trebuit să întrerup pentru că este o piesă solicitantă. Piesele în doi sunt extrem de solicitante, mai grele decât cele cu mai multe personaje, care îţi acordă un moment de respiro. Piesa aceasta este ca un meci de tenis, eşti tot timpul în priză. Eşti solicitat şi, după un infarct, am spus să mă odihnesc puţin. Dar mi-ar fi dor să o reiau pentru că se joacă cu un succes extraordinar, alături de cel mai iubit dintre pământeni, fetiţa mea. Merită orice sacrificiu din partea mea. Am şi lucruri la care să mă gândesc, foarte frumoase.

Ce sfat mi-aş da dacă m-aş întâlni cu mine adolescent? Mi-aş spune să plec din ţară. Este foarte trist pentru că am un băiat care locuieşte la Londra, căruia i-am spus lucrul acesta, efectiv cu un ochi plâng şi cu unul râd. El trăieşte şi munceşte acolo, mă doare sufletul, dar ştiind că el şi-a recâştigat demnitatea lucrurile acestea mă fac să fiu mai puţin supărat. Mi-ar fi plăcut să-mi fac meseria într-o ţară normală, cu oameni normali, cu relaţii normale, cu respect pentru ideea de bătrâneţe. Mă îngrozeşte circul acesta cu oamenii aceştia disperaţi, care efectiv s-au trezit la o vârstă neajutoraţi total, nu au din ce să trăiască. Cu zece ani dacă eram mai tânăr mă gândeam foarte serios să emigrez. Sunt un om cu mult noroc în viaţă, pentru că în profesia noastră, şansa joacă un rol extraordinar şi eu din fericire am avut-o. Nu pot uita acea întâmplare extraordinară când Lucian Pintilie a venit în clasa mea şi m-a ales, iar «Reconstituirea» a însemnat pentru mine o trambulină fabuloasă. Tinerii actori au nevoie şi de şansă"