La vânătoare de “fiare”

“Natura nu a creat rechinul feroce numai că să dovedească ce poate realiza pe scara răului. Un mic accident de construcţie în ziua creaţiunii a făcut ca rechinii să capete un stomac ce se goleşte prea repede şi deci o digestie necompletă..."( Ilustraţiunea română, 11 martie 1936)

“Natura nu a creat rechinul feroce numai că să dovedească ce poate realiza pe scara răului. Un mic accident de construcţie în ziua creaţiunii a făcut ca rechinii să capete un stomac ce se goleşte prea repede şi deci o digestie necompletă. Iată de ce ei sunt totdeauna înfometaţi şi de ce au devenit tigrii oceanelor, când puteau foarte bine să rămână cu blândeţea balenelor.

Trăesc astăzi 170 specii de rechini pe tot globul. Trăiau de zece ori mai multe în epocile preistorice. Neamul se stinge încet, încet, aceste ultime 170 specii fiind astăzi risipite în toate mările globului, în oceanele calde şi în mările polare, unde rechinul polar atacă balenele vii, muşcă din ele bucăţi de zeci de kilograme şi provoacă paşnicelor cetacee hemoragii care roşesc apele mării pe o distanţă considerabilă.

Totdeauna înfometaţii vânea­ză în cârduri, conduşi nu de unul din neamul lor, ci de un peşte mic, dintr-o specie cu totul deose­bită şi căruia naturaliştii, care au studiat obiceiurile rechinilor, i-au dat numele de pilot.

Vânătoarea înseamnă pentru rechinii mari ocazia de a intra într-un banc de peşti mari şi a-l decima, ocazia de a întâlni un vapor şi a-l urma pas cu pas, adevărate «morminte vii», pentru că din ceea ce le cade în gură nimic nu se mai poate întoarce. Pentru rechinii mici, vânătoarea se reduce la meduze, melci şi scoici. Un rechin între 4 şi 6 metri înghite fără nici o greutate un om, cu riscul de a nu-l diseca complet.

Foamea sau poate gustul cărnii de om îl împinge adesea spre ţărmurile unde ştie că poate găsi victime. Apare astefel ca spe­rietoare pe plajele din Medite­rana, Africa şi Australia. Aici, în al cincilea continent, revine atât de des şi este atât de îndrăzneţ, încât în anotimpul băilor de mare ziarele australiene publică buletine zilnice prin care anunţă unde s-au mai semnalat rechini şi unde trebuiesc luate măsuri speciale de prudenţă.

Vânătoarea rechinilor nu este un sport, ci o industrie. Dintr-un rechin ucis interesează, înainte de orice, aripioarele. Preparate cu o saramură specială până aproa­pe de putrezire completă, ari­pioarele rechinilor constituie cea mai fină delicatesă cu care se poate mândri o masă chine­zească. Se înţelege că preţul nu e deloc mic. Carnea nu este prea gustoasă, dar este şi ea o mâncare rară. Ficatul uriaş dă zeci de kilograme de untură de peşte.

Citește pe Antena3.ro

O tânără care a făcut un test ADN ca să afle care este istoria familiei sale a făcut o descoperire șocantă despre bunica ei

Ceea ce interesează mai ales pe vânătorii e pielea de rechini. Aspră ca hârtia «glasspapier», din cauza solzilor mici, deşi as­cuţiţi ca nişte pumnale, pielea aceasta a devenit, mulţumită modei feminine, extrem de pre­ţioasă. Tăbăcită după metode cu totul speciale, ea se vinde contra aur greu în America sau în Europa. Câteva societăţi americane au armat vase întregi, înzestrate cu cele mai perfecţionate mijloace de pescuit – şi în special cu plase şi cârlige extrem de rezistente – vase trimise în apele bântuite de rechini. Vâ­nă­toa­rea propriu-zisă e uşoară. Un bou sau un cal mort e lăsat să plu­tească în jurul pla­selor. Fia­rele mării se duc spre stârvul ani­ma­lului şi atunci pla­se­le se strâng în jurul lor. Mai grea este operaţia tra­gerii pe bord a rechinilor prinşi. De o vitalita­te extraordinară, re­chinii nu-şi pierd puterile decât o dată cu ultima picătură de sânge. Scândurile punţii răsună şi se zguduie de loviturile pe care le dă coada ani­ma­lului în agonie. Uneori, rechi­nul poate fi vânat cu carabina. Dar un rechin rănit astfel trebu­ie să fie prins cât de repede, pentru că odată mort, el nu mai plu­teş­te, ci se duce la fund, ca un bolovan.” 

• Ilustraţiunea română, 11 martie 1936