Otrăvitoarele şi misterul groazei

Ilustraţiunea Română, 30 iunie 1937

(Continuare din numărul trecut)

"Măcelarul interveni.
– Şi în care totuşi au fost ucişi, mişeleşte, atîţia…
– Pe concubinul Elisabetei, Andrei Weisz – prima victimă –
l-ai cunoscut?
– Destul de bine. Eram doar colegi.
– Se spune că era cam beţiv…
– Îi plăcea şi băutura. Dar asta nu îndreptăţea pe nimeni să-l otrăvească.
– Poate că a vrut să-i facă… de dragoste…
– De dragoste sau de moarte. Trăiau împreună de o viaţă întreagă. Nu mai erau tineri. Apoi, dacă ar fi fost aşa, de ce au otrăvit atîţia alţii? Justiţia a stabilit şase victime ucise prin otrăvire. În realitate, Dumnezeu ştie cîte or mai fi…
– Cine ar putea să afle vreodată? Erau destul de misterioase. Îndepărtau cu o îndemnare diavolicească orice bănuială, mascînd orice situaţie care ar fi putut naşte o suspiciune…
În timpul convorbirei, Ana Vargovschi rămase dusă pe gînduri cu privirea aţintită într-un colţ al camerei.
– La ce te gîndeşti, Ana Vargovschi?
Femeia tresări. Încruntă sprîncenele, îşi scutură capul ca şi cînd s-ar fi trezit dintr-un vis urît.
– Mă gîndesc la clipele de groază şi la suferinţele pe care le-am îndurat în această cameră… Uite, în colţul acela îmi reamintesc că mi-a venit rău, pentru prima oară…
Ana îşi făcu cîteva cruci.
– Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că m-ai scăpat de la moarte.
– Dar pe d-ta de ce nu te-a dus în «sala numărul doi», acolo unde mureau victimele?
– Pentru că s-a întîmplat ca şi întîia, ca şi a doua oară să intervină mîna dumnezeiească să mă salveze…
Iată, iată…
Ana privea prin uşa deschisă.
– Iată, copilul care a dat alarma, atunci cînd a chemat salvarea.
În săliţă, într-adevăr, un copil.
Vizităm, camerea venică. «Sala numărul doi» – cea în care erau transportate victimele cu puţin înainte de moarte.
O cameră întunecoasă, macabră.
Întîmplarea a făcut ca tocmai atunci măcelarul să-şi depoziteze acolo măruntaie de vite.
Un fior de groază îmi străfulgeră trupul, din creştet pînă în picioare.
Am avut o clipă senzaţia că mă găsesc în faţa unei închipuiri apocaliptice.
Spectacolul unor monştri cari devorează carne omenească…
Măcelarul, politicos, observînd impresia, încercă să ne poftească în curte. Dar Ana stărui să rămînem.
– Iată aci a murit în chinuri groaznice, o altă victimă – Ana Schuster… A murit greu, sub ochii otrăvitoarelor… Simţeau blestematele o demonică plăcere să le vadă tîrîndu-se şi svîrcolindu-se pe cimentul acestei camere.
– Plăcere şi interes – completă unul din însoţitori.
– Da, şi interes. Pentru că bătrîna a fost atrasă în această casă după ce Elisabeta Bittenbinder a asigurat-o «Pietatea Bănăţeană» pentru 15 mii lei.
– În folosul cui?
– În beneficiul aceleia care o ademenise. Otrăvitoarea Elisabeta Bittenbinder.
Asta s-a petrecut prin luna noembrie.
În martie, bătrîna Schuster părăseşte pragul acestei case, iar în mai moare otrăvită.
La deces, Elisabeta face declaraţii mincinoase că bătrîna nu are nici o avere, nici o asigurare, nici o rudă, deşi cunoştea pe fiica acesteia, Margareta…
Dar adevărul care iese întotdeauna ca untdelemnul pe apă, în cele din urmă, a triumfat…
Ana, care cunoştea atîtea «mistere» din această «casa chinurilor şi a morţii», ne povesti apoi întîmplări impresionante.
– Un adevărat roman senzaţional.
– Din nefericire adevărat. Trăit pînă în cele mai nebănuite ascunzişuri…
În curtea plină cu hîrburi şi magherniţe, cercetările mă duc la convingerea că într-adevăr în «casa morţii» s-au putut petrece multe crime. Dispoziţia curţii şi a imobilului este astfel rînduită încît banda otrăvitoarelor a putut opera în voe, fără ca cineva  să poată bănui ceeace se petrece la «nr. 5»."

• Ilustraţiunea Română, 30 iunie 1937