Periferia, o ”oază” de sărăcie

Oraşul nostru şi frumos cu magazine încărcate de mărfuri bogate, cu lumini multe, cu localuri de unde se răspândeşte în stradă un miros aţâţător, de mâncare bună, s’ar părea la prima vedere că adăposteşte numai oameni fără griji.

Realitatea este însă cu totul alta. În afară de inima oraşului, care e strălucitoare de curăţenie şi bună-stare, periferia se întinde ca o pecinigine de sărăcie grea şi de murdărie.

Pe ulicioarele nepavate, unde noroiul sau praful – după anotimp – îţi ajung până la genunchi, în căsuţele povârnite spre curţile desfundate, colcăe o întreagă populaţie de săraci, cari trăesc ca prin miracol din pomeni sau din câştiguri neprevăzute. Desigur că nimeni dintre oamenii satisfăcuţi, cu o leafă sau o carieră sigură, care îi pune la adăpost de colţii foamei şi de fiorii frigului umed de toamnă, nu se întreabă cum trăesc, cum există aceşti bieţi nenorociţi, cari se înghesuiesc în cocioabele dela periferie, uitaţi de Dumnezeu şi de semenii lor. Viaţa sărăcimii de la periferiile Capitalei e o veşnică luptă cu existenţa.

Pentru ajutorarea acestei mulţimi de înfrânţi ai vieţii se face prea puţin la noi. Societăţile de binefacere, cu toate ceaiurile şi balurile dansante, nu izbutesc niciodată să adune fondurile necesare pentru a veni efectiv în sprijinul celor câteva mii de oameni dezarmaţi în lupta aprigă a vieţii.

De mai mulţi ani, primăria Capitalei a creat un “Oficiu de ocrotire” care caută, pe cât se poate, să aline marile dureri ale sărăcimii. “Oficiul de ocrotire” e instalat în imediata apropiere a catedralei Sfântul Iosif, într’o veche clădire boerească, unde s-au instalat birourile şi arhivele administraţiei.

În fiecare dimineaţă, pe la orele 10, se adună aici, venind din cele mai îndepărtate colţuri ale Capitalei, o mulţime fără grai, în zdrenţe, cu feţe supte şi mâinile slabe, învineţite de frig.

Sunt femei slabe cu broboade peticite pe umerii slabi, cu ochii roşii de nesomn şi de plâns, biete văduve, mame, cu copii mulţi care plâng acasă de foame, venite aici să obţie micul ajutor săptămânal oferit de primărie. Bătrâni neputincioşi, îmbrăcaţi cu haine de căpătat, cari au fost poate oameni întregi altădată, în jurul cărora moartea sau sărăcia au făcut gol şi care nu au alt sprijin pentru puţinii lor ani de viaţă decât “Oficiul de ocrotire”.

Vin adolescenţi palizi, cu trupurile tinere încovoiate, cu cine ştie ce boală ascunsă, care-i ucide lent şi îi împiedică să muncească.

Toţi găsesc aici puţină alinare pentru marile lor suferinţe. “Oficiul de ocrotire” le dă bonuri de masă la cantina primăriei, le dă încălţăminte, îmbrăcăminte, alimente şi mici ajutoare băneşti chiar.

Pe trotuarul de peste drum, un bătrân încotoşmănit într’o scurteică roasă pe la coate şi cu talia sus, cum se purta acum vreo 20 de ani, se adăposteşte sub o straşină, de ploaie, şi saltă pe picioare ca să-i treacă de frig.

Mă opresc lângă el ca să intru în vorbă.

Ce aştepţi aici, moşule?

Bătrânul mă priveşte bănuitor pe sub sprâncenele stufoase. Îi e frică să-mi răspundă. Ehe! A învăţat el, prin câte a trecut, să se ferească de oameni.

De aceea, prudent, se îndepărtează de mine fără să-mi răspundă. În biroul “Oficiului de ocrotire” o femeie grasă plânge. Obrajii şi bărbiile pline de grăsime sunt palide şi tremură ca piftia.

De ce plângi femeie?, o întreabă funcţionarul.

Vai de bătrâneţile mele!, răspunde ea printre sughiţuri. La vârsta mea să trăesc din pomeni!

Nu-i nimic, bătrânico! Asta-i dela comună, nu-i dela particulari.

Nu-i, nu-i! Da’ tot pomană se chiamă…

După plecarea ei, funcţionarul, care a văzut foarte multe de când stă în biroul acesta trist şi sărac, îmi spune surâzând:

De trei ani, de când e ocrotită de noi, bătrânica asta grasă vine cu regularitate în fiecare săptămână şi plânge! I se pare că e mai nobil aşa!

Moneda fără circulaţie

“Calitatea nu este numai o treabă de pricepere, ci şi de conştiinţă. Şi nu văd şi nu pot admite ca cineva, indiferent cine ar fi el, să petindă că are conştiinţă fără ca din mâinile lui să iasă un lucru bun. Fie el un strung, un tractor, o carte sau o poezie. Cred că de aceea calitatea muncii trebuie să fie un mod de a concepe viaţa, relaţiile cu oamenii, cu societatea. Altfel existenţa noastră ar fi searbădă, ca o monedă fără circulaţie. Mie unul, vrerea oamenilor, evidentă în mii de fapte cotidiene, îmi dă un sentiment tonic.”

• ILUSTRAŢIUNEA ROMĂNĂ 3 NOIEMBRIE 1938