PUBLICISTICĂ - Despre cultul amintirilor

E lucru ştiut că în călătorii anumiţi oameni sunt mult mai atenţi cu strângerea de amintiri decât cu realitatea care le apare în faţă. Palmierul din faţă li se pare mult mai puţin viu decât palmierul din cartea-poştală pe care o vor trimite acasă ca pe-un certificat, ca pe un document de preţ. Ei nu vor să vadă, ei vor doar să ştie alţii că au văzut...

Teodor Mazilu

E lucru ştiut că în călătorii anumiţi oameni sunt mult mai atenţi cu strângerea de amintiri decât cu realitatea care le apare în faţă. Palmierul din faţă li se pare mult mai puţin viu decât palmierul din cartea-poştală pe care o vor trimite acasă ca pe-un certificat, ca pe un document de preţ. Ei nu vor să vadă, ei vor doar să ştie alţii că au văzut... De aceea se expediază cu atâta furie cărţi poştale ilustrate; de aceea negustoria cu tot felul de amintiri e atât de bine pusă la punct. Nu mai există bucuria de a vedea un palmier, ci doar orgoliul de a vedea un palmier. Cineva – într-un acces de sinceritate – îmi mărturisea că nu se simţea deloc fericit cînd vedea Veneţia, că apele şi gondolele nu l-au tulburat, ce l-a făcut fericit a fost doar convingerea că alţii nu au văzut Veneţia. Orgoliul e în stare să ucidă orice, chiar şi bucuria elementară în faţa naturii. Vedeţi câtă ură se poate strecura în acest gingaş cult al amintirilor... Amintirea devine de la bun început singurul scop adevărat... Prezentul nu e nici măcar luat în discuţie – prezentul apare, culmea ironiei, ca ceva ridicol şi parazitar –, se trece direct la treabă, adică la relatarea de amintiri... Mai mult decât atâta. Un pretext care, în realitate, a fost destul de anost devine, odată ridicat la rangul de amintire, ceva din cale-afară de poetic...

“Poetizarea amintirilor vine întotdeauna din nevoia omului de a-şi justifica existenţa: el nu vrea să admită că s-a plictisit sub umbra palmierilor. Pentru mulţi oameni amintirile au menirea de a le justifica viaţa; ei ştiu că peste un anume număr de ani vor avea nevoie să depene tot felul de poveşti; de aceea se aprovizionează din timp. Le e teamă să nu-i surprindă bătrâneţea fără amintirile de rigoare. Amintirile nu dovedesc nimic, cine crede că ele pot avea valoarea unor certificate de existenţă se înşală.”
Teodor Mazilu, “Ipocrizia disperării”, Editura Albatros, Bucureşti, 2002