Ultimul om e pe pamant

Acolo unde pamantul isi da ultima rasuflare, aproape de varsarea Dunarii in mare, intr-o baraca fara lumina, fara apa, traieste nea Jan. De la casa lui, capatata de la stat acum zece ani, mai sunt doar vreo doi kilometri pana la faleza. In spate, la doi pasi, Dunarea. N-a fost greu s-o gasim. Cum iesi din Sulina, baraca vopsita in alb, ce aduce a grajduri ceapiste, iti sare in ochi. Il intalnim pe nea Jan, Constantin Bercu dupa buletin, pe drum. E gatit ca de duminica, merge in oras, dar se invoieste sa se intoarca. Geme saracia la casa-baraca. Desface lacatul usii roase de vremuri si ne invita intr-o pris-pa ce tine loc si de bucatarie. Igra-sie pe pereti, panze de paianjen... Dar ordine, cat se poate pentru un batran care, la 63 de ani, tra-ieste singur. A venit in ’84 de la Iasi, a lucrat la Antrepriza Constructii Hidrotehnice, a primit o locuinta - baraca de azi, pe care acum o imparte cu o familie mai tanara. "Daca nu eram noi, da-ramau", isi aminteste nea Jan.

PREA SINGUR. Sotia i-a murit acum un an. Copiii nu vor sa stie de el. Se opreste din povestit, paraseste pentru o clipa prispa zumzaind de albine venite de te-miri-unde si pentru te-miri-ce si se intoarce cu o poza a sotiei. "Era curat cand era Fanica. Acum, daca o murit, eu de unul singur ce sa mai fac? Sunt boschetar...", isi scuza neranduiala din casa. Isi spala rufele singur, gateste, se descurca greu cu pensia de numai un milion si opt sute de mii. Mai rau e cu singuratatea. "Degeaba, daca nu am un suflet sa vorbesc cu el. Ma scol noaptea si plang." Ceea ce i se intampla si acum... Plange ca un copil. Albul catel Zorro, nedespartitul prieten al batranului, se da mai aproape. Ii simte deznadejdea. Se potoleste si se intoarce la greutatile de zi cu zi. Nu mai are curent electric in casa din august. Pe nedrept, se plange. Frigider n-are oricum. Televizorul e pe post de bibelou. Nici apa potabila nu mai are de cativa ani: "Un cetatean consuma multa apa si au taiat-o si p-asta". Se spala cu apa din Dunare. Dar tot de aici isi ia si pentru mancare.

MUZICA SI MUST. Aflasem prin vecini ca i se spune Trompetistul si ca obisnuieste sa cante "Drumurile noastre poate...". Pe podea, intr-adevar, zace, intr-o valijoara, o trompeta. O scoate si o duce la gura. Dinspre intrarea in casa razbate brusc un schelalait. E Zorro. Tovaras de cantare! Da din coada si acompaniaza, pe limba lui, "Drumurile noastre poate...". E drept, fiecare pe drumurile lui. O albina il chinuieste pe nea Jan, care, iute, o striveste intre palme. "N-are timp sa ma intepe", ne linisteste. Abia acum aflam de unde atatea albine in casa: sub masa, intr-un bidon de plastic, niste struguri s-au transformat in must. Facut chiar de nea Jan, din struguri cumparati. Se pricepe. Cand ii spunem ca este ultimul om de pe pamant, rade. "Mdaaa, ultimul om"...