Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Având ocazia să răsfoiesc recentul Album ”Palatele Băncii Naționale a României” (volumul I ”Palatul vechi”) nu pot să nu recunosc că mi-a trezit mari nostalgii. Petrecându-mi mulți ani în edificii monumentale ale teatrului românesc, precum cel din Cluj la începuturi, sau mai târziu, după Revoluție, în cel din Brăila, ca director aici și decan al unei facultăți private, acumulând între timp o mare admirație și pentru reconsolidarea exemplară a străvechiului, faimosului Teatru Național din Iași, sau a Teatrului ”Pastia” din Focșani, ca și a celui din Caracal, am rămas, din fericire, fidel, iată, arhitecturilor vechi, ce ne vor purta în timp trecutul, tradiția mereu grăitoare ! – cum foarte bine le numește distinsul Guvernator, acad. Mugur Isărescu, în prefața albumului său ”de autentică civilizație, cât și ca opere de educație națională”. Cât de semnificativ relatează domnia sa, când scrie – citez din nou : ”Perimetrul din jurul Băncii Naționale cuprinde construcții monumentale, ce au dat personalitate ”micului Paris” (Palatul C.E.C.-ului, Palatul de Justiție, Palatul Poștei) ca semn că feudalismul românesc părăsise scena istoriei, făcându-i loc capitalismului”.
Dar tot așa s-au înălțat și alte clădiri monumentale, pe vestita ”Calea Victoriei”, cum ar fi Palatul Regal, Ateneul Român, Teatrul Național, distrus la bombardament, Palatul Central al Armatei și multe altele, aparținând statului sau proprietăților private.
Cutreierând în ultimii ani capitalele lumii mi-a sărit în ochi peste tot ambiția edililor pentru restituirea, reconsolidarea, întreținerea edificiilor moștenite, păstrând, cultivând gustul, farmecul inegalabil al unei monumentalități greu de depășit în lumea civilizată, dar prea grăbită, de azi.
De ce oare numai la București ambiția aceasta nu am simțit-o activă, în vederea relansării ”micului Paris” de altădată ? Cum să înțelegem noi paradoxul acesta ?! În restul țării ambiția a fost mereu trează, e vie la Iași, la Timișoara, la Cluj, la Brăila, la Focșani sau Caracal, oamenii de acolo acceptând orice sacrificii pentru a-și vedea refăcute și consolidate edificiile monumentale, ale teatrului românesc de pildă, și numai în capitala țării s-a recurs doar la jalnicul compromis al rememorării vechiului Teatru Național, într-un regretabil kitsch al prefațadei unui hotel cu peste zece etaje, din sticlă ?! (Nicăieri în lume n-am întâlnit ceva mai disproporționat, mai urât, mai disprețuitor !) Oare cu handicapul acesta ar vrea să câștige Bucureștiul titlul de Capitală Culturală Europeană, în anul 2021 ?
Fără îndoială, efortul reconsolidării și redimensionării clădirii actuale a Teatrului Național nu trebuie disprețuit, cel puțin din punct de vedere comercial, oferind acum diverse utilități, specifice mai degrabă unui Centru Național de Creație Contemporană, transformându-se într-un fel de ”mall cultural”, cum a fost catalogat chiar de premierul Ponta, dar, firește, acesta nu va putea înlocui niciodată monumentalitatea arhitecturală, frumusețea, acustica impecabilă a vechiului edificiu, prăbușit la bombardament și cu atât mai puțin autoritatea unui Teatru de Artă, de mare respirație repertorială, națională și universală. Este o realitate pe care capitala României, noi toți, trebuie să ne-o asumăm, ea fiind o consecință nedorită, impusă, lăsată moștenire de vechiul regim.
Dar oare de-a lungul atâtor decenii capitala României să nu fi fost în stare să-și reconstruiască celebrul, vechiul ei edificiul al Teatrului Național ? Am avut de curând, grație actualului primar general Sorin Oprescu, ambiția și forța construirii unui gigant stadion, ”Național Arena”, impresionant și competitiv în viața sportivă internațională, semn că resursele sensibilității, ale creativității autentice nu ne-au părăsit. Cum se face însă că ne-au rămas ele atât de absente, ba chiar ignorante, tocmai față de mărturiile monumentale ale culturii și artelor noastre ?!
A trebuit să vină să cânte de câteva ori în România, celebra soprană română de talie internațională, distinsa doamnă Angela Gheorghiu, și să ne tot tragă de mânecă, reproșându-ne de fiecare dată, că numai la București sălile existente (inclusiv ale Palatului sau cele ale Teatrului Național) sunt improprii, fără acustica și dotările ce le impun susținerea unor evenimente de înaltă ținută artistică, solicitând autorităților construirea grabnică și la București a unei săli de concerte corespunzătoare tehnicii și acusticii mai ales, consacrate de marele teatre monumentale ale lumii. Se aude chiar că la insistențele repetate ale celebrei soprane s-ar fi sensibilizat multe din oficialitățile actuale, promițându-i noua investiție în anii ce vor urma.
Temându-mă însă ca nu cumva atunci, entuziasmul vreunui tânăr arhitect să opteze iarăși pentru nu știu ce construcție ”modernistă”, mă întreb dacă n-ar fi momentul ca binecuvântata investiție guvernamentală, promisă, să se folosească, măcar acum, cu mai multă prudență și înțelepciune, proiectând și înălțând noul edificiu, promis distinsei soprane, chiar după schițele străvechiului nostru Teatru Național și, desigur, tot pe Calea Victoriei, vis-à-vis de Biserica Crețulescu și Palatul Regal, de pildă, în spațiul acela dominat acum, vai, doar de o statuie kitsch și un ”cartof” înfipt într-o săgeată, atât de improprii armoniei arhitectonice din jur și care pot fi mutate oricând în preajma blocurilor noi, poate chiar în spațiile verzi de vis-à-vis, în vecinătatea intrării de la Sala Palatului, de pildă, de pe strada Ion Câmpineanu. Ar fi o restituire de profundă semnificație urbanistică și culturală, aducătoare de nebănuite foloase, nu ? Mai ales că în viitorul imediat, grație tot edililor actuali, Calea Victoriei se aude că va deveni un spațiu al promenadei interbelice, cu piste pentru bicicliști (și poate chiar și cu câteva trăsuri cu cai și mașini de epocă, care să ofere publicului tihna plimbărilor de altădată de pe Calea Victoriei… Ar fi reconfortant pentru lumea prea stresată de azi, nu ?) S-ar rezolva astfel și întoarcerea mult-visată a trupei Teatrului Național în casa strămoșească, precum există, prin tradiție, la Cluj, la Iași și Timișoara – orașe (atenție !) înscrise și ele în câștigarea titlului de Capitală Culturală Europeană în anul 2021, având absolut toate Teatre Naționale vechi, monumentale, excelent întreținute și azi, cu peste 1000 de locuri și cu o acustică impecabilă ! – dar am dobândi și o mai mare atracție turistică, de maxim interes național și internațional. Ce triumf românesc ar trăi bucureștenii noștri, căci, în sfârșit, ”micul Paris” ar înflori din nou ! Toate acestea cred că ar garanta, cu siguranță, Bucureștiului câștigarea titlului mai sus-amintit.
Nu mă îndoiesc de aceea că, permițându-mi ca om de teatru să dau aceste câteva sugestii (vedeți bine, lipsite de vreun risc), îmi voi găsi în autoritățile noastre deplina înțelegere și susținere, căci nu cred să existe român adevărat care să nu poarte ca și mine în suflet, neprețuita nostalgie a ”micului Paris” de altădată !... (”parfumul” acesta lipsindu-i, din păcate, Bucureștiului de azi).
