Camelia Radulian, o femeie-poem

De câte ori îmi este dor de ea, îi recitesc volumul de versuri, ,,Rug în octombrie”, singurul publicat până acum. O carte obiect, un tiraj în care fiecare exemplar este unicat. Copertele sunt pictate manual, cu auriu stins, de către Camelia Radulian, artistă prin excelenţă. Cu ani în urmă, am auzit despre ea, vorbindu-mi cu însufleţire, Tatiana Stepa. Pe versurile Cameliei Radulian, Tatiana Stepa a compus cântece memorabile. Deasupra colaborării lor a fost, însă, o adâncă, rară şi discretă prietenie. Prin urmare, când am întâlnit-o prima dată pe Camelia, eram convinsă că o cunosc. Nu ştiam însă că este răvăşitor de frumoasă. Înveşmântată mereu în texturi şi culori armonizate cu graţie, creativitate şi simţ estetic desăvârşit. Este o apariţie ravisantă, spectaculoasă şi, în acelaşi timp, transmite blândeţe, lacrimă, emoţie, lumină de dincolo de dincolo.

Camelia Radulian pictează, face fotografii artistice, regizează spectacole. Este filolog şi realizator de emisiuni tv, a lucrat în publicitate. A aşezat destine pe linia de plutire şi a mângâiat multe frunţi împovărate de prea mult. Scriu despre ea, pentru că refuză cu încrâncenare orice formă de mediatizare. Îmi spune simplu, ridicând din umeri că nu o interesează. Nici recunoaşterea publică, nici eventuale cronici de specialitate, nici apariţii în public. Mă doare sufletul văzând ce om de excepţie contrabalansează trufia bolnavă a lumii. Poate că oameni ca ea ţin echilibrul spiritual al planetei. Ca şi sfinţii nevăzuţi şi neştiuţi care se roagă pentru linişte, pace a minţii şi binele tuturor, fără să vrea nimic, nici măcar un nume încrustat undeva, cândva, într-o piatră.

Deschid cartea Cameliei, cu grijă, precum o casetă cu bijuterii vechi, de colecţie. Citesc: ,,Timpul şterge totul,/ până şi mâna cu care, din zăpada bătrână,/ Scriam poveşti de iubirre./ (...) Tu stai ghemuit,/ aşteptând trandafirul/ să sângere bezmetic/ amurgul cu numele tău.” Îi ascult versurile în piese precum: ,,Poem cu umerii goi”, ,,Drumul spre lună” sau ,,Dreptul la milă”, interpretate de Tatiana. Femeia-chitară şi femeia-poem s-au întâlnit şi pentru a ne lăsa nouă tuturor, seminţe de vers memorabil încrustat în cântec.

Camelia Radulian este din Craiova. Mai precis, are domiciliul în Craiova, este din Târgul Cărbuneşti. Pentru o vreme, probil câţiva ani, locuieşte cu familia sa în Dubai. Acolo respiră indicibile arome orientale, esenţe tari de parfum, miresme de cafea arabă, făcută la ibric, altă lume, alte glasuri, alte întâmplări. Altele decât cele din care o decupez eu, pe peronul gării din Craiova, în Tabăra Folk de la Calafat, la ,,Poarta Sărutului” din Târgu Jiu sau pe o terasă din Bucureştiul vechi. Camelia iubeşte muzica folk până la contopire şi, uneori, cântă la chitară. Are o voce limpede, duioasă, profundă, ca şi întreaga sa fiinţă. Se lasă trăită de durerile celorlalţi, tocmai pentru că ea, este o prinţesă. Una născută, nu făcută. Se va supăra probabil, dacă voi scrie că a făcut imens de mult bine, multor oameni, nevăzuţi, neştiuţi. Dar ştiu că îmi va spune ca mereu, ,,nu, nu mă pot supăra pe tine, prietenia e necondiţionată, e ruptă din rai, e floare rară...”

Port pe mâna stângă o brăţară de la ea, pentru a-mi aminti în fiecare zi de oamenii aleşi, rari şi aproape neştiuţi care sunt printre noi. I-am spus cândva că, dacă un poet de autenticitatea sa stă pe margine, va face culoar liber mediocrităţii. Nu mi-a răspuns. Probabil crede cu tărie că ce va trebui să se întâmple, se va întâmpla. Între timp, o citez: ,,Să nu ne luăm adio/ să spunem bun-găsit,/ să murim ca şi cum n-am muri, să murim ca şi cum ne-am naşte./ Să nu fim, ca şi cum, n-am fi...” Poemul se numeşte ,,Înainte”.