La Metz, cu Petru Dumitriu, despre hazul nepipăibil al limbii române

În după-amiaza zilei de 29 ianuarie 1994, realizatorul tv Lucia Negoiţă suna la uşa apartamentului lui Petru Dumitriu, de la Metz. Au fost două ore de dialog din care a rezultat povestea pe care o veţi citi în două părţi.Materialul filmat a fost difuzat, la vremea respectivă, de Televiziunea Română, iar transcrierea sa a apărut în nr. 19 al revistei România literară din 15 mai 2009. Citiţi prima parte a interviului acordat Luciei Negoiţă.

Deschide scriitorul, într-o ţinută simplă, dar elegantă: pulover en coeur, cămaşă cu guler răsfrânt, pantaloni sport, în tonuri deschise. Semăna şi nu semăna cu tânărul seducător dintr-o fotografie pe care mi-o arătase A.E. Baconsky, cu mulţi ani în urmă. Intru în camera de zi. Puţine cărţi. Pe o masă ovală, o veioză înaltă, o maşină de scris... Peretele central pune în valoare o icoană a Fecioarei Maria. Singurul obiect din România, aveam să aflu mai târziu, care îi aparţinea cu adevărat. Domnul Petru Dumitriu se aşază pe fotoliul frumos tapisat, dintre cele două ferestre care dau spre chei. Aparatul de filmat porneşte. Şi nu se opreşte decât la capătul celor două ore promise.

"Cum, dumneata erai?"

Lucia Negoiţă: În ce moment al adolescenţei aţi simţit impulsul, poate ispita, de a deveni scriitor?

Petru Dumitriu: Ispită, nu! Am scris firesc, pe la 13 ani, mă mir şi eu cum, o proză care avea o anume calitate literară, pentru un puşti la vârsta aia. Am mai scris ceva pe la 14 ani, cu cap şi coadă, cu o anume consistenţă. Ambele scrieri erau în franţuzeşte. Apoi, la 16 ani, am scris un Meşter Manole în versuri nerimate. Ştiu că a ajuns pe masa unui comitet de lectură, la Teatrul Naţional. Secretara acelui comitet era Ioana Postelnicu. Când am cunoscut-o, aveam deja 20 de ani, mi-a spus uimită: "Cum, dumneata erai?". A fost începutul meu în limba română. De-atunci, nu m-am mai oprit. N-am mai scris în franceză, decât aici, în exil. Fireşte, ar fi trebuit să scriu în româneşte. Vezi, în limba română scriu mai colorat, mai cu haz. E un haz nepipăibil, greu definibil. Franceza, îmi dau seama, e o limbă foarte frumoasă, dar a fost tocită de peste 1.000 de ani de literatură. E o limbă obosită. Poeţii reuşesc să o remodeleze, dar în proză este extrem de greu. Există o calitate neutră, pe care n-o simt când scriu pe româneşte.

Lucia Negoiţă: Să rămânem la anii copilăriei, mai ales că aceştia au trecut în cărţi. V-aţi născut acum aproape 70 de ani, la Baziaş, la câţiva kilometri de frontiera sârbească...

Petru Dumitriu:... locurile, natura, satul, cupola Bisericii "Sfântul Sava", sunt mult transformate în ce am scris. Casa a fost spulberată cu obuze de tun, în '44. Ea nu mai există. Mai e ceva. În "Proprietatea şi posesiunea", în "Incognito" sunt mai mulţi fraţi...

Lucia Negoiţă:... aveţi, de fapt, doar o soră...

Petru Dumitriu:... care nu seamănă cu sora mea deloc.

Lucia Negoiţă: Vă visaţi în casa în care aţi venit pe lume?

Petru Dumitriu: Nu mă visez, îmi aduc aminte, însă, ca şi cum totul ar fi aici, acum.

Lucia Negoiţă: Vă mai rugaţi ca atunci?

Petru Dumitriu: Spun Tatăl Nostru. Doar în limba română.

Lucia Negoiţă: Părinţii cum vi-i amintiţi?

Petru Dumitriu: Un lucru pe care vreau să-l spun, şi nu e în romanele mele, este că maică-mea era unguroaică. Admirabilă femeie. Întâi, a învăţat perfect româneşte, fără urmă de accent. Apoi, a spus: "Voi sunteţi copiii tatălui vostru, care e român" (născut în Ilfov, mai român ca el aşa greu găseşti). Nu m-a învăţat nici un cuvânt unguresc, am prins câteva cuvinte de la bucătăreasă. Erau mulţi sârbi, românii erau ciobani, cei mai mulţi, stăteau pe deal, erau şi unguri... Mă simt român în caracterul meu, sunt mai degrabă blajin, ca românii, decât piperat, ca ungurii. Am o amintire cu mama. Aveam 4 ani, mama avea Biblia lui Luther în mână. Ziceam că suntem sfinţi. Aveam pe cap amândoi nişte cercuri de plastic.

Lucia Negoiţă: Aţi fost nedrept cu mama în cărţi...

Petru Dumitriu: Sigur. Ea era altfel decât acolo. Mult mai bine. Nu trebuie confundate planurile. Eu am luat material din viaţa mea, l-am pritocit, l-am plămădit pe faţă şi pe dos, cum face un sculptor cu lutul pe care-l modelează.


"Sunt colonelul Dumitriu, el e fiul meu..."

Lucia Negoiţă: Tata cum era?

Petru Dumitriu: Nu era prea interesant, decât dacă erai fiul lui. Când eram puşti, nu-mi dădeam seama ce soţ iubitor, ce tată extraordinar era. Cu vremea, mi-a crescut admiraţia pentru el. După ce ne-am mutat la Târgu-Jiu, mergea des la Bucureşti, îmi cumpăra cărţi de la Hachette, de pe Lipscani. Aşa mi-am făcut o bibliotecă. El era de formaţie franceză, dar a ţinut să învăţ şi nemţeşte, italieneşte. Spaniola am învăţat-o aici. Ştiu piese întregi de Lope de Vega, de Calderon de la Barca. În capul meu se deschid mereu cărţi. Greaca n-am învăţat-o, dar un bun latinist pot să spun că sunt. Pot citi, dar ca să-mi salvez viaţa, aş putea vorbi şi latineşte. Doar atunci.

Lucia Negoiţă: S-au împlinit anul trecut 50 de ani de la debutul în Revista Fundaţiilor Regale. V-a salutat atunci D. Caracostea. Aţi fost unul dintre favoriţii profesorului Rosetti, celebrul editor, aţi colaborat la "Fapta" lui Mircea Damian.

Petru Dumitriu: Uite, iar mi-aduc aminte de bietul taică-meu. El în sine nu era un om remarcabil, dar ca tată, ca soţ, chapeau!, cum zic francezii. Mă ducea prin redacţii, spunea: "Sunt colonelul Dumitriu, el e fiul meu, vă admiră, a scris şi el ceva, cred că are talent...". Aşa m-a dus la Camil Petrescu. Caracostea s-a purtat desăvârşit cu mine, fără să mă fi cunoscut vreodată. După moartea lui Antonescu "a zburat". Profesorul Rosetti m-a iubit, şi eu l-am iubit enorm. Mai erau Ioana Postelnicu şi Lucia Demetrius - nişte cucoane. Pe doamna Bengescu nu am cunoscut-o...

Lucia Negoiţă:... a murit în sărăcie, la mijlocul deceniului '50-'60.

Petru Dumitriu: Se murea în sărăcie, se murea de foame, se murea sinucis. Asta ar fi fost şi soarta mea, dacă nu mâncam rahat, dar sunt aici de 34 de ani, tocmai ca să nu mănânc lucruri care nu-mi plac. Şi fără bani. Puţini bani şi puţin succes. De stimă.

"În Cronica... am scris capitole pe sărite, nu la rând"

Lucia Negoiţă: Aş urma firul întâmplărilor pozitive, nu pe cel cronologic, pentru a ajunge la cartea care v-a consacrat, trilogia "Cronică de familie" (1955). Cum a venit ideea unui roman cu zeci de personaje?

Petru Dumitriu: Dragă doamnă Negoiţă, să ştii că eu n-am pornit strategic să scriu un roman de familie. Scrisesem înainte "Bijuterii de familie" (1951). (Bogza o numea o capodoperă, iar "Drum fără pulbere", spunea el, un mare nimic... Am acceptat ambele judecăţi, se vede cu ochiul liber.) După aia, am scris "Davida" şi uite-aşa, dintr-una în alta, s-a făcut "Cronica...". Am scris capitolele pe sărite, nu la rând.

Lucia Negoiţă: Urmaţi o reţetă anume în prezentarea figurilor din aşa-numita clasă boierească.

Petru Dumitriu: Frecventam societatea bună, complet ruinată şi decăzută după război. Trăiau şi povesteau extraordinar acei supravieţuitori pe care i-am cunoscut prin Henriette Yvonne Stahl. Legătura cu ea a fost hotărâtoare. Tatăl meu nu era din lumea lor, era fiul unui comerciant, care era fiul unui fierar de sat, care era fiul unui şerb... Era pe o linie ascendentă socialmente, ar fi vrut să fie cineva.N-avea Bacalaureatul. A trecut la Şcoala Militară. A devenit ofiţer, dar n-a ajuns să comande un regiment, ca să devină colonel plin. Era duşman de clasă şi, pe deasupra, însurat cu o unguroaică. Când i-am cunoscut pe cei din vechile familii boiereşti, m-am întors la Balzac, pe care l-am înghiţit în primii ani de tinereţe, deşi avea şi multe pagini plictisitoare. S-au trezit în mine lecturile atente din "Comedia umană". Am încercat să fac la fel. Şi "Bijuteriile...", şi "Davida" au fost sâmburii, au apărut independent, ca chestie... Ceea ce fusese acolo pe muchie de cuţit s-a umflat în "Cronică...". Se vede spoiala roşie sau neagră, se vede adaosul. Printre crăpături, printre rânduri...

Lucia Negoiţă: Când am cunoscut-o pe doamna Stahl, în pragul anilor '70, am întrebat-o în şoaptă despre... Petru Dumitriu. Nici un răspuns. Mi-a vorbit în schimb, cu insistenţă, despre debutul ei remarcat de Ibrăileanu. Poate voia să spună că nu seamănă ce scrie ea cu ce scriaţi dvs.?

Petru Dumitriu: Poate. Povestirile ei orale erau mai interesante. În acei ani, cumpăram cărţi vechi, obiecte de artă, de la acei boieri scăpătaţi, care îmi povesteau vieţile lor. Doamna Stahl a fost lucrul cel mai bun care mi s-a întâmplat în România. Cunoştinţa cu ea. Afecţiunea reciprocă. Admirabilă persoană. Subţire. Mi-a spus că a cunoscut de două ori extazul mistic. Şi eu am crezut-o.

Lucia Negoiţă: A circulat zvonul că ea ar fi scris multe pagini din "Cronică...".

Petru Dumitriu: Dacă a spus asta, eu ştiu de ce a spus-o, sau cred că ştiu. Ca să se disculpe faţă de stăpânire. "Ceea ce e bun de la mine vine, ceea ce vă serveşte pe voi, eu am scris." N-aveam eu nevoie de contribuţia ei. Ea nici nu citea ce scriam eu şi nici eu ce scria ea. Nu era genul meu, nici pe gustul meu ce scria.
"Sunt pagini pe care nu le-aş mai scrie..."

Lucia Negoiţă: şi în "Cronică...", şi în scrierile anterioare, de tristă amintire, aţi făcut concesii. Cum le explicaţi azi?

Petru Dumitriu: Sunt destule pagini pe care nu le-aş mai scrie. Aveam în spate baioneta tovarăşului Răutu & company, tot partidul, ce mai... Sub tirania asta au apărut "Vânătoare de lupi", "Drum fără pulbere" (ambele în 1951), "Pasărea furtunii" (1954), "Nopţile din iunie" (1955), totalmente pecetluite de stalinismul literar. Ce tot vorbim noi de realismul socialist? Întâi că nu era realism. Se vorbea acolo de o societate care nu exista. Socialist a devenit un cuvânt de insultă, o înjurătură. Era o mitocosire oribilă, şi eu o făceam cu cât talent puteam să bag în chestia asta.

Va urma

Citiţi mâine ultima parte a interviului Luciei Negoiţă cu Petru Dumitriu.