Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
E o binefacere a naturii că o mare parte din fericirea noastră se reazimă pe judecată altuia. Prin această se stabileşte o atârnare mutuală, care ne îndeamnă să neplăcem reciproc, dând altora un fel de putere să recompenseze sau să pedepsească acţiunile noastre prin laude sau ocară. Dar şi de această binefacere, că de multealtele, noi suntem porniţi să abuzăm, şi astfel ea a ajuns să fie de atâtea ori un izvor îmbelşugat de erori, de nenorociri şi de crime.
E desigur un om mediocru acela ce nu ştie scutura puţin jugul opiniei publice: excesul de atârnare în această privinţa face pe om sfios, vătăma lumina şi ne robeşte capriţiilor primului nerod care vrea să ne ia peste picior, sau primului bârfitor care voieşte să ne ponigrească - tot aşa de nestatornică devine fericirea noastră ca şi palavrele publice.
Un nume bun este fără-ndoială un bine de mare preţ; dar ce bine poate fi acela pe care cel dintăi ticălos ni-l poate răpi? Aplauzele acestuia ar fi o ocară, ale oamenilor cinstiţi ar trebui să ne măgulească; dar aceştia nici nu le dau pe ale lor, nici nu le retrag cu multă uşurinţă. Ceea ce se spune sau chiar ceea ce se cugetădespre ţine n-adaugă nimic la meritul tău intrinsec, şi nici nu-l poate scădea cu ceva: ocărât ori lăudat, rămâi acelaşi om. Şi dacă eşti cum trebuie să fii - om – nu te va putea clinti nici o bârfeală, şi nici de vreo laudă nu te vei fuduli.
În viaţa de toate zilele, aprobarea comună atârnă mai puţin de virtuţile înalte decât de acele inferioare - bunăoară circumspecţia, modestia, politeţa şi decenţa. Nu te-ncrede dintr-o dată în omul de care oricine vorbeşte bine; este desigur un suflet slab şi mediocru; sufletele generoase şi mari au mai mulţi vrăjmaşi calzi şi prietini mai puţin fierbinţi. Nu te grăbi iarăşi să despreţuesti pe acel ce-i sfâşiat cu furie de ura multora: desigur el are vreo calitate însemnată asupra căreia invidia voieşte a-şi răsbuna. Oamenii îţi iartă orice nedreptate mai lesne decât o jignire a amorului propriu.
Cercetarea judecăţii altora despre prietinii şi cunoscuţii noştri mai de aproape este în această privinţă de mare folos. Din această cercetare putem vedea că asupr aunor puncte esenţiale acea judecată trece prin toate nuanţele de la alb la negru. Şi cum ar putea fi judecată uniformă când sunt atâtea şi atâtea deosebiri întrejudecători! E probabil că n-o să găseşti în toată lumea două persoane care să vază un obiect moral puţin complicat întocmai din acelaşi punct de vedere; şi chiar învoindu-se asupra rezultatului, motivele hotărâtoare sunt deosebite. Pentru a apreţia drept trebuie o cuminţie rară, şi pentru a lăuda cu demnitate, trebuie însuţi să poţi merită multe laude: căci, fiindcă nu putem stima la altul decât calităţile pe care noi înşine le credem superioare, se poate prea bine-ntâmpla ca un nerod să te facă de ocară voind să te ridice-n slavă.
Spre a ne dezbăra de prejudecata primejdioasă şi neliniştitoare care ne îndeamnă a dori ca lumea să se ocupe mult de noi, este destul să observăm cum se ocupă de alţii. I se întâmplă vreo împrejurare interesantă, bunioară căsătorie, ori vreo onoare publică, vreun câştig ori o pagubă, fiecare aleargă să-i spună cât de mult ia parte din suflet la aceasta: nu te încrede niciodată în această suprafaţă de grime convenţionale. Ia-te pe urmă celui mai zelos complimentator şi adu vorba despre acelaşi obiect care mai adineaori îl umplea de bucurie sau de mâhniciune, şi ai să vezi numaidecât nepăsarea, răceala, poate chiar o ascunsă bucurie dacă e vorba de necazuri, şi mai totdeauna o mişcare de necaz dacă-i vorba de vreo fericire.
Puţini sunt oamenii cari să nu să crează nişte fiinţe foarte importante, foarte mult privite şi vrednice foarte a nu fi confundate cu mulţimea. Cine ne garantează nouă că această înaltă părere a noastră despre noi înşine este mai întemeiată decât a altora despre ei înşişi. Să ne pătrundem că alţii se ocupă de noi şi mai puţin decâtne ocupăm noi de dânşii; că fiecărui, absorbit de propriile sale interese, strivit de necazurile proprii, îi rămâne puţină simţire pentru ale altuia, şi astfel inima trebuie să-i rămână rece când graiul îi este atât de călduros.
Vrei să ştii ce gândeşte ori ce-o să zică publicul despre cutare acţiune a ta sau de împrejurarea cutare ce te priveşte? Închipuie-ţi mai întâi pe altul în locul tău şi pe urmă, dacă e cu putinţă, aruncă de o parte orice sentiment de omenie şi de generozitate, orice lumină filosofică, şi pune în locu-le puţină invidie şi ascunsă plăcere a bârfirii şi a batjocurii: ceea ce vei vedea tu astfel la acela va fi tocmai ceea ce vor vedea la tine alţii. Rar lucru că această regulă să te-nşele în general. Cât despre cazul particular, mai adaogă în partea rivalilor şi duşmanilor tăi otrava secretă a calomniei rafinate, acţiunea minciunii şi toată maestria urii adesea învăluită în haina indulgenţii şi bunătăţii. Este adevărat că prietenii ar trebui să potrivească limba tereziei trăgând în partea cealaltă. Dar luându-i în totalitatea lor, nu prea trebuie să te bizui pe dânşii: cei mai buni se cred că au făcut destul pentru tine mărginindu-se a nu zice nici o vorbă, sau apărându-te olecuţă cu multă luare aminte; căci e primejdios, zic oamenii, să ne amestecăm în trebile altuia.
E urat lucru ce spun eu; dar din nenorocire este un mare adevăr care, dacă ai suflet mare, trebuie să-ţi producă următoarele mişcări: întâia, indignarea; a doua, despreţul de oameni, a treia, indulgenţă, şi în sfârşit o hotărâre bărbătească să-ţi urmezi aplecările împăcându-ţi-le cu datoriile, fără să-ţi pese câtuşi de puţin de limbuţia faimei.
Caracteristica energiei unui suflet mare este tocmai puterea de rezistenţă neclintită faţă cu contagiunea exemplelor, faţă cu strigătele batjocurii şi cu domnia prejudecăţilor. La ce ar mai sluji luminile învăţăturilor, când un fals respect omenesc ne-ar împiedica să le urmăm? Atunci, când şi ignorantul se rătăceşte, tot atât cât şi omul luminat, care cunoaşte binele dar îl ocoleşte din slăbiciune?
Ia să cercetăm puţin şi să vedem ce e în de-amănunt aceea ce numim noi publicul, şi atunci hotărârile lui nu ne vor mai părea atât de grozave. Publicul E un fel de monstru, alcătuit din părţi discordante şi din extremele cele mai nepotrivite: bărbat şi femee, copil şi bătrân, ateu şi bigot, burtă-verde şi coconaş, judecător şi parte; palavragiu din naştere, apucat şi nestatornic prin caracter, ecoul celui dintăi zgomot, mincinos de profesie şi pasionat după minciună, foarte greu de slujit şi prea uşor de amăgit, grabnic la ingratitudine şi leneş la răsplată. Iată într-un chip sumar trăsăturile confuze ale acestei fantasme atât de temute, şi iată cât e de mare încrederea proprie a omului în particular, că poţi spune cât de mult rău despre public fără teamă că vei putea supăra pe cineva, căci fiecare crezându-se mult mai presus de mulţimea aceea vulgară pe care el însuşi o acuză că-i ignorantă şi nedreaptă, vede toată întinderea propriului sau merit personal de care este aşa de adânc pătruns. Însă publicul, deşi când merg bine împrejurările generale este nedrept, e mai drept în vreme de primejdii; părţile care-l compun iau atunci de la sinele treapta greutăţii lor specifice; talentele despreţuite încep iar să fie luate la ochi buni; teama închide gura invidiei, şi necesitatea luminează asupra nevoilor generale.
Până la aşa mari ocazii cu toate astea, să nu le nesocotim pe cele mici; să ne purtăm bine cu publicul prin cuminţie, să-i jertfim lucrurile de nimic, dar niciodată datoriile noastre; să ne temem de dezaprobarea lui, dar să-l ştim înfruntă când aşa ne îndatorează cinstea; să avem curajul a sacrifica realităţii aparenţele şi a zâmbi în faţa falselor bârfeli, când ne putem zice nouă înşine: am jacul ce eram dator să fac.
Să ne potrivim în sfârşit obiceiurilor când ele nu s-abat de la dreapta raţiune sau nu supără prea mult gusturile şi deprinderile noastre, să evităm afectarea singularităţii în lucrurile şi ocaziile mici, căci această singularitate e mai mult deşertăciune decât judecată justă, şi, da, să se înţeleagă că suntem incapabili a ne deosebi la lucruri mari şi în ocazii importante. «Crede-mă pe mine, fătul meu, zicea un tată cătră fiu-său care aspira la gloria distincţiei, dacă e vorba de nerozie, totul s-a făcut, s-a zis tot; de vrei în adevăr să te deosibeşti, nu-ţi mai rămâne decât s-apuci calea opusă».( 1894)
din “Publicistică şi corespondenţă” - I.L. Caragiale – editura “Grai şi suflet cultura naţională”, 1999.
Citește pe Antena3.ro
