Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
12 aprilie
de Marin Sorescu | coordonare scenică Victor Ioan Frunză
IONA este un spectacol care pune accent pe bogăția interioară a personajului, textul fiind servit și potențat prin muzica special compusă, interpretată live, iar cei doi muzicieni devin și personaje ale poveștii. Gestul și limbajul corporal capătă o importanță cu totul specială în acest cadru.
Elementele de decor și recuzită au o valoare simbolică și sunt reduse la strictul necesar tocmai pentru a putea oferi spectatorului o deschidere mai mare către imaginar, profunzime și sens.
Întreaga echipă s-a pus în slujba textului cu gândul de a-i respecta dimensiunea suprarealistă, de a o aduce la o expresie teatrală cât mai simplă și mai accesibilă publicului.
13 aprilie
Citește pe Antena3.ro
PARACLISERUL
de Marin Sorescu, regia Marcel Țop
Un spectacol foarte personal şi foarte necesar astăzi, când credinţa bâjbâie în căutarea unor repere. - ALINA EPÎNGEAC
Despre asta este vorba, în fond, în Paracliserul: despre sensul vieții și căutarea lui Dumnezeu. - NONA RAPOTAN
Un maraton afectiv, exprimând pe dinafară ura, deznădejdea, nebunia, neputința și izbăvirea, exact așa cum le simțim noi pe dinăuntru, parcă ducând cu sine două ființe: actorul și spectatorul. - CRISTIAN LISANDRU
Murim dezorganizat, topindu-ne ceara, irosindu-ne lacrimile. Până la ultimul. Până la paracliser. - LUCIANA ANTOFI
PARACLISERUL – discurs spectacular despre semnificația și importanța credinței, de orice fel, în lumea în care (încă) mai trăim. Totodată, un recurs asumat, după puterile noastre, la smerenie, umilință și stringența acestor calități în lume. Lume care, probabil, mai poate fi salvată și prin – sau mai ales prin – acceptarea condiției actuale a Omului, aceea de animal înfrânt. Înfrânt de propriul orgoliu… Poate că, recunoscându-ne în sfârșit umila condiție, fir de praf în cosmos, vom dăinui, vom putea să ne salvăm și, mai ales, să salvăm de la prăbușire, fie chiar și în ceasul al 12-lea, catedrala noastră cea mai mare, importantă, generoasă și încă vie, Pământul…
O încercare a doi căutători, pe unul dintre textele cele mai complexe, metaforice, și drept pe cale de consecință, mai puțin montate, din dramaturgia autohtonă. Și o importantă aducere-aminte – teatrul este și poezie. Și paradox (mirare). Există indubitabil o realitate imediată și, la fel de indubitabil, una profundă. De-a doua uităm, de prea multe ori… deși e cea esențială. Și o altă aducere aminte: Omul, în pofida vremurilor, nu e singur (sau singurul).
(Se dedică în întregime autorului Marin Sorescu, despre care vă aducem aminte, cu smerenie, dincolo de biografia oficială, că a fost una dintre șansele cele mai mari ale României la Premiul Nobel pentru literatură. Șansă care nu s-a materializat poate și din cauza puzderiei de scrisori trimise din țară (din România) de către diverși conaționali, în principiu artiști-literați, către comisia Nobel, pentru a-l denigra, ataca pe cel propus, adicătelea, pe Sorescu Marin.
De reflectat la unele aspecte ale caracterului nostru național, care, fatidic, par a dăinui și a nu se schimba niciodată.) - MARCEL ȚOP
Fragment dintr-o conversație 1
L-am visat pe Paracliser. Am stat cu el la un foc, la marginea unei comunități, unde își aruncă oamenii resturile de la construcții și unde își abandonează animalele nedorite… Era îmbrăcat (de căpătat) cu un hanorac cenușiu cu glugă, cu o pereche de blugi rupți, murdari de moloz, noroi. Și peste glugă avea o pălărie… de care vorbeam… Avea și niște mânuși rupte.
Făcea biserică din deșeurile oamenilor, din resturile de cărămizi, gresie, marmură, pe care le aruncă oamenii când își construiesc hardughiile din ce în ce mai mari, inutile și neafumate. Mi-am dat seama că fumul de care vorbește e sacralitatea… Afuma o lume dezvrăjită, total desacralizată… Nouă, curată și stearpă. Cu toate astea, în timp ce oamenii îl disprețuiau pentru „inutilitatea” muncii lui, el, construindu-și biserica la marginea lumii, și din resturile ei, avea tăria să îi iubească în continuare… devenise înțelept, deși unora le părea nebun.
