Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Muzeul Municipiului București vă invită la o nouă întâlnire din seria Idei în Agora. Tema „Contracultura: muzica și versurile” se bucură de participarea lui Alexandru Andrieș, care se va afla în dialog cu Sorin Antohi astăzi, 26 noiembrie 2019, ora 18.00, la Casa Filipescu-Cesianu (Calea Victoriei, nr. 151). Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile.
Revenim la Idei în Agora asupra temelor dezbaterii “1968: Counterculture, Ideology, Utopia” de pe 24 iunie 2018 și ale unui Colocviu Regal cu același titlu (Sinaia, 21-23 iunie 2018). Dialogul cu Alexandru Andrieș va urma liber cronologia îndelungatei sale cariere, explorându-i substanța și contextele, cu permanente referințe la noțiunea de contracultură. Transcriu mai jos câteva considerații relevante pe care le-am făcut în “Balada bovarismului contracultural”, prefața mea la Liviu Antonesei, „5 balade rock” (Ediție îngrijită de Nicolae Tzone, Editura Vinea, București, 2018, pp. 5-17).
“[Multe din încercările generațiilor crescute în comunism de a avea o viață vrednică de acest nume] aparțin contraculturii anilor 1960-1970, acea maree transnațională metapolitică, intelectuală, artistică și existențială pornită din California și ajunsă într-un fel sau altul (inclusiv […] ca trăire vicariantă, bovarică, involuntar parodică și mutantă, dar nu mai puțin intensă), de la adeziune extatică la respingere asasină, cam peste tot, până în Japonia – pe calea cea mai lungă, adică mergând de la Vest la Est, via Paris, Praga, București, Varșovia, Moscova, Vietnam (prin bazele americane și prin junglă), Beijing. Între Război și Pace, de la Pămînt la Lună, în capitalism și în socialism, în Sudul Global (cum numim astăzi, eufemistic, Lumea a Treia) contracultura era deopotrivă impulsul și rezultatul schimbării (ori cel puțin ale dorinței de schimbare). Se cerea peste tot imposibilul (la Paris, în numele realismului; la Praga, în numele socialismului cu față umană sau al unei stângi radicale cu elemente de anarhism; la București, abil recuperat de regim, 1968 era apoteoza ceaușismului etc.), se refuza net (nu dialectic!) negativul, se propuneau orizonturi, utopii, himere. Și toate acestea se pot auzi până azi, deși s-au risipit demult, s-au uitat ori au devenit de nerecunoscut, în muzica acelor ani. Ca toate formele de muzică, aceea anulează la reascultare timpul scurs până azi, timpul cronologic, cantitativ, dar conservă istoricitatea acelui timp. Ca orice muzică, dacă într-adevăr asculți și înțelegi ce auzi, te pune în legătură directă cu dimensiunea kairotică, irepetabilă, calitativă, cu sensurile și semnificațiile trecutului. Cu Zeitgeist-ul.”[…]
„[…] dacă putem salva ceva din noțiunea de rezistență prin cultură fără a reține doar existența prin cultură [formula lui Gabriel Andreescu], altminteri stimabilă, atunci ea trebuie definită mai restrictiv, ca rezistență prin contracultură. Dacă elementele contraculturale nu pot fi identificate în contribuția unui autor, atunci el nu a rezistat prin cultură, ci a trăit – poate cu o anumită decență, uneori chiar cu demnitate – în mediul culturii. Altfel, în rândul rezistenților prin cultură trebuie incluși toți cei care, într-un fel sau altul, au servit cultura fără a apăra, ilustra, reproduce și disemina imperativele categorice ale Partidului-stat. […]”
„[…] În studiul meu din 2001, “Romania and the Balkans: From Geocultural Bovarism to Ethnic Ontology” (http://www.iwm.at/transit/transit-online/romania-and-the-balkans/), din care citez mai jos pasaje traduse de Mona Antohi, am propus conceptul/figura de bovarism geocultural:
În „Ce este sud-estul european?” […], Iorga explica de ce România nu este o ţară balcanică, mergând dincolo de controversele privind localizarea geopolitică a ţării sale: „O ţară nu aparţine spaţiului unde se află, ci ţintei spre care priveşte.“ Este, probabil, expresia cea mai candidă şi succintă a ceea ce eu numesc „bovarism geocultural“. […] Bovarismul geocultural al României este ideea profund înrădăcinată că ţara este intim conectată la Occident, în special la Franţa, mai exact la Paris. Această formă de autoamăgire naţională datează încă din anii 1840 […].
Așa am trăit noi și contracultura: bovaric. Am visat că participăm la ea, evadând (mai ales în visare și cultură) din bietele noastre vieți „supt vremi”, ne-am identificat cu ea dincolo de evidențe și obstacole, supracompensând în planul intelectual, spiritual, sufletesc (pe scurt: abstract) tot ce nu puteam avea în plan existențial. A fost o încercare de a nu ne pierde cu totul într-un proiect (contra-)istoric delirant, care nu era al nostru și nici nu putea fi — dacă înțelegeam pe ce lume trăiam. O încercare de a construi umile utopii private (solitare ori de grup mic) într-o distopie inițiată brutal, prelungită printr-un viclean plan de câștigare a sprijinului popular, dar intrată în descompunere societală și culturală chiar înainte de a eșua în mizerie materială și umană.
Cultura română însăși este, în cele mai înalte și mai originale expresii ale ei (da, originale, fiindcă originalitatea nu e trăsătura exclusivă a autohtonității singulare, ci a jocului necontenit dintre aceasta și restul lumilor cunoscute ori imaginate), fructul unor competiții mimetice (intra- și trans-frontaliere) și al unor bovarisme geoculturale (cel francez fusese precedat și a fost urmat, deși nu cu aceeași intensitate și cu aceleași efecte de filtru bovaric – un concept pe care nu-l pot defini aici decât succint: funcția unei culturi străine adorate și imitate bovaric de a ne face să citim și restul lumii prin ea, deși nu facem parte din ea, suntem altfel situați –, de altele). Dintre toate, bovarismul contracultural a fost modul specific de a se raporta la lume al unor tineri […]. Unii dintre ei mai trăiesc și azi, în pragul senectuții ori bine trecuți de el, foarte mulți au plecat deja (în alte țări ori în alte dimenisuni), începând cu cei dispăruți în floarea vîrstei sau chiar la fragedă tinerețe. Generația lor (a noastră) a eșuat în bună parte, nici ea nu i-a prea înțeles și acceptat pe acei tineri, nu i-a urmat decât sporadic și superficial. Dar poate că lumina din ei nu s-a stins cu totul. […]”
Sorin Antohi
***
Alexandru Andrieș, la cerere, a trimis următorul autoportret succint:
„m-am nascut pe 13 octombrie 1954 in orasul Brasov, pe atunci orasul Stalin.
tin minte cu cita placere ma jucam cu pietricelele de la baza soclului statuii cu acelasi nume [Stalin, nu Brasov ], spre disperarea parintilor mei… niste parinti minunati, care m-au lasat mereu sa decid in punctele importante si nu m-au pus niciodata sub presiune.
cind profesoara de pian a insistat sa fac mai multe ore, mama mea i-a spus ca eu am decis sa nu mai fac nici o ora — si asa a ramas.
cind profesorii de la liceu trageau de mine in toate partile — cel de romana, sa dau la romana, cel de desen, sa dau la desen, cel de muzica, sa dau la muzica si profesoara de matematica… sa dau la matematica, evident — mama mea i-a strins in cancelarie pe toti si le-a spus „sa-mi lasati copilul in pace, o sa faca ce vrea el — nu ce vreti voi”.
cind am vrut sa fac pictura si grafica in paralel cu orele de la liceu, n-a fost nici o problema, si cind m-am hotarit sa dau examen la arhitectura — chiar daca parintii s-au mirat putin –, asa am facut.
de cintat, m-am apucat mai mult in joaca, si de facut cintece, la fel [fara sa ma gindesc la ceva serios nici o secunda], dar colegii de facultate m-au impins sa cint in Club A, si de acolo am ajuns in tot felul de locuri: am cintat la festivalurile de jazz — Sibiu si Costinesti –, la festivalurile studentesti si la tot felul de concerte la care eram invitat, cu precadere la Cluj, Iasi si Timisoara, iar in 1984 am inregistrat si lansat primul meu album, Interioare.
dupa surpriza si priza la public pe care a avut-o acest album, au urmat Rock’n’Roll, Despre Distante si Trei Oglinzi — ca in 1990 sa apara Interzis, un album cu cintece inregistare neoficial in diverse concerte inainte de 1990 si care a fost cel mai bine vindut disc al anului.
a urmat o lista lunga, o sa numesc aici doar albumele care pentru mine sint mai importante : Azi [1991] Nimic Nou Pe Frontul De Vest [1993] Hocus Pocus [1995] Verde-n fata [1998] Texterioare [1999] Vreme Rea [2000] Muzica De Divort [2001] Cintece De-a gata [2002] Blues Expert [2003] Ninge Iar [2007] Oficial [2008] Petala [2009] Incorekt [2011] Cintece Pirateresti [2013] Disc Domestic [2016] si Petrica Are O Oaie [2018]
exista si proiecte in care am facut variante in limba romana ale cintecelor unor artisti pe care-i admir : Bob Dylan [Alb Negru, 1999] James Taylor [JT, 2012] Randy Newman [EP 2017] si proiectul pe care nu am avut voie sa-l public, din tot felul de motive avocatesti : Du-ma Inapoi, 50 de cintece The Beatles in varianta mea — poate, cine stie, la un moment dat o sa ajunga totusi in librarii…
as mai aminti citeva concerte aparute in format DVD — Editie Speciala [2006] Videoarhiva [2007] La Auditorium [2017] si La Unteatru [2018] editia speciala 50/30/20 cu remasterzarea albumelor scoase de Electrecord si un DVD cu concertul de la Sala Palatului din 2004
si editia speciala Interioare 2014 editata de Dilema Veche la 30 de ani de la aparitia albumului.
cea mai recenta aparitie este un dublu album cu titlul Andries Iese La Pensie [pentru ca in 2019 am implinit 65 de ani] si, mai mult ca sigur, lista nu se va opri aici…
exista si citeva carti publicate, Asteptind-o Pe Maria [1991] cu versurile cintecelor mele editate pina atunci, Dylan [1991] cu cintece de Bob Dylan in limba romana, Singur Acasa [1992] o carte de proza scurta aparuta la editura Cartea Romaneasca, Petala si Desen Si Arhitectura [2009] amindoua la editura Vellant, precum si Cu Matusa Prin Romania [2012], tot la Editura Vellant.
si sigur mai exista tot felul de lucruri pe care le-am uitat…
dar e mai bine asa — inseamna ca inca nu am pus punct :)”
Citește pe Antena3.ro
