Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
In debutul cartii sale aparute in 2008, Everything is connected (Totul se leaga), Daniel Barenboim observa – cu claritatea, sinceritatea si finetea care-i caracterizeaza stilul literar – privilegiul pe care exprimarea prin muzica il are in fata exprimarii prin cuvinte. "Gandurile noastre iau forma in cuvinte; in consecinta, cuvintele pe hartie trebuie sa concureze cu cuvintele din mintile noastre. Muzica are la dispozitie un univers mult mai larg de asociatii, tocmai datorita naturii sale ambivalente; este in aceeasi masura inauntrul si in afara lumii". Stim ca e imposibil sa descriem o muzica in cuvinte, si ca – tot Daniel Barenboim o spune – apelam atunci mai degraba la reactia subiectiva pe care ne-o produce acea muzica. Doar parafrazand aceasta afirmatie pot incerca sa descriu succint o personalitate legendara; voi apela, in consecinta, la reactii subiective.
In aceeasi saptamana din iunie 1997, facand pentru prima oara cunostinta cu Berlinul, asistam la un spectacol cu Wozzeck de Alban Berg, in regia lui Patrice Chéreau (Staatsoper Unter den Linden), dirijat de Daniel Barenboim, si la un concert Mozart la Konzerthaus, unde Barenboim canta alaturi de Radu Lupu si isi dirija colegul pianist. Intre cele doua evenimente, Daniel Barenboim gasise cu dezinvoltura timp sa-l acompanieze pe Placido Domingo intr-un recital. Venita dintr-o Romanie din care inca ma simteam provinciala si marginala, intensitatea activitatii unui muzician de care auzisem – ca pianist – de pe bancile scolii de muzica bucurestene m-a impresionat cel mai mult din tot ceea ce am trait intr-o luna la Berlin. Ma intrebam cum poate un artist sa faca atatea lucruri diferite – ca tip de spectacol, de implicare, de repertoriu. Am afl at curand ca acesta era regimul fi resc de activitate artistica al lui Daniel Barenboim.
Eu cunosteam doar numele unuia din marii pianisti – apoi si dirijori – ai lumii, dar am afl at ca muzicianul facuse demult pasi fenomenali spre alte universuri. Fusese copil minune, la randul sau se preocupa sa creeze moduri in a familiariza tinerii cu muzica: de aceea sustine educatia muzicala in Sevilla, West Bank si Nazareth, de aceea a fondat gradinite muzicale la Ramallah (2004) si la Berlin (2005). Cele doua orase sunt emblematice pentru a defini pozitia singulara a lui Daniel Barenboim printre artistii secolelor 20 si 21.
Nascut la Buenos Aires in 1942, intr-o familie de evrei rusi care peste 10 ani se va stabili in Israel, ajungand fulminant la o cariera internationala anuntata de cuvintele lui Furtwängler ("Barenboim, la unsprezece ani, este un fenomen …"), artistul este astazi un simbol al muzicii ca putere politica. Un personaj al lui Thomas Mann vedea muzica drept "suspecta din punct de vedere politic". Prietenul lui Daniel Barenboim, scriitorul palestinian american Edward Said, spunea ca muzica "este putin subversiva". Amandoi vor reusi sa transforme muzica intr-un instrument politic, intr-un mod in care nimeni nu s-a mai gandit sa o faca. Au fondat in 1999 proiectul West-Eastern Divan, pentru a aduce laolalta, intr-o orchestra de prim rang, muzicieni din Israel, Palestina si alte tari arabe. Acestia, facand muzica impreuna, au invatat – in pofi da prapastiei care parea sa-i desparta – sa colaboreze, sa se asculte si sa se completeze unii pe altii, oferind o lectie de umanitate intregii lumi. Treptat, orchestra cu sediul la Sevilla s-a impus pe marile scene europene si nord-americane, in marile festivaluri, iar in 2005 a dat un concert memorabil la Palatul Cultural din Ramallah.
Daniel Barenboim declara transant ideile care l-au calauzit, mizeaza pe pasiunea muzicienilor din aceasta orchestra, pe faptul ca "a fiindiferent si a face muzica nu pot coexista". Nu e de mirare ca Orchestra West-Eastern Divan isi gaseste sursele in colectia de poeme ale lui Goethe, West-östlicher Divan si in Simfonia a noua de Beethoven. Daca acest proiect nu poate avea pretentia ca va aduce pacea in acele teritorii zdruncinate de confl icte, isi propune in primul rand sa creeze premizele pentru "intelegerea fara de care este imposibil chiar si sa vorbesti despre pace". Dirijorul Daniel Barenboim pledase dintotdeauna pentru semnificatia muzicii dincolo de ideologie, pentru suprema calitate a muzicii de a nu face diferente de rasa, sex, religie.
A dus muzica lui Wagner in Israel, gest care parea imposibil in conditiile afi rmatiilor antisemite ale compozitorului si in situatia manipularii creatiei wagneriene de catre nazisti. A vorbi despre muzicianul Barenboim in cateva minute nu e posibil decat presupunand faptul ca toata lumea cunoaste momentele importante ale carierei sale. Va voi reaminti doar cateva date: dupa debutul din anii ‘50 in capitalele europene, la New York, dupa turnee in intreaga lume si primele inregistrari in 1954, Daniel Barenboim devine unul din pianistii cei mai cunoscuti in lume. Integralele sale cu sonatele si concertele de Mozart si Beethoven, cu concertele de Brahms si Bartók nu-l impiedica sa se ocupe din ce in ce mai intens de dirijat: debuteaza in 1967, la pupitrul Noii Orchestre Philharmonia din Londra, iar de atunci colaboreaza cu toate marile ansambluri ale lumii.
Pledoaria dirijorului Barenboim pentru muzica moderna si contemporana a devenit o amprenta a personalitatii sale. Ca director muzical al Orchestrei din Paris (1975-1989), a dirijat piese de Lutoslawski, Berio, Boulez, Henze, Dutilleux, Takemitsu. De altminteri, eseistul Barenboim scrie pagini memorabile despre Elliott Carter si Pierre Boulez, aratand nu doar profunda intelegere pentru partiturile acestora, ci si empatia pentru sonoritatile noi.
Din 1991 pana in 2006 i-a succedat lui Sir Georg Solti in calitatea de director muzical al Orchestrei Simfonice din Chicago, iar in 1992 a devenit director muzical general al Operei germane de Stat din Berlin; in toamna lui 2000, Capela de Stat din Berlin l-a numit dirijor principal pe viata. Nu a lasat deoparte nici acel compartiment esential in viata unui muzician – muzica de camera –, cantand alaturi de Jacqueline du Pré, Gregor Piatigorsky, Itzhak Perlman sau Pinchas Zukerman si colaborand cu Dietrich Fischer-Dieskau, Thomas Quasthoff, Rolando Villazón sau Dorothea Röschmann.
Pentru numeroase din inregistrarile sale – ca pianist sau ca dirijor – la Westminster, EMI, Deutsche Grammophon, Decca, Philips, Sony Classical (CBS Masterworks), BMG, Erato Disques si Teldec Classics International, Daniel Barenboim a castigat numeroase premii Grammy. Iar daca le-am pomenit pe acestea, trebuie spus ca lista premiilor primite de artist este una extrem de lunga si prestigioasa, combinand onoruri, medalii de stat pentru activitatea umanitara in serviciul pacii cu distinctii muzicale.
Printre toate acestea, titlul onorific acordat de Universitatea Nationala de Muzica din Bucuresti ramane poate unul neinsemnat. Nu si pentru noi, cei din aceasta comunitate universitara, care suntem recunoscatori pentru asemenea momente!
Eu, cel putin, nu mi le-am imaginat atunci cand, la canalul de televiziune Mezzo, urmaream recent noua integrala a Sonatelor de Beethoven. Cunosteam inregistrarile beethoveniene ale lui Daniel Barenboim din urma cu cateva decenii, stiam – ca noi toti – ca in 1967 a inaugurat Queen Elizabeth Hall cu cele 32 de Sonate, asupra carora a revenit 10 ani mai tarziu. Stiam ca artistul il considera pe Beethoven, alaturi de Schönberg, unul din formatorii de opinie componistica: "Beethoven si Schönberg (…) au lasat amprente audibile pe partiturile tuturor succesorilor lor, si – cel mai probabil – vor continua sa o faca atat timp cat se va mai scrie muzica". Dar am invatat ceva nou: un pianist poate incarca profunzime a gandului si autoritate a deciziei muzicale in partituri asupra carora revine ciclic, timp de 30-40 de ani. O asemenea atitudine arata ca nu se multumeste cu ce a gasit si continua sa adanceasca reflectia, cu un spirit permanent receptiv la noul din muzica.
Mi se pare potrivit sa inchei cu un citat din articolul lui Anthony Holden despre recenta integrala beethoveniana, aparut in 2008 in The Observer: "Daniel Barenboim nu este doar unul din cei mai mari muzicieni multilaterali in viata; el este unul din putinii oameni mareti ai timpului nostru. In curand, de drept, ar trebui sa fie un demn castigator al Premiului Nobel pentru Pace. Intre timp, trebuie neaparat sa ascultam al sau magistral Beethoven".
Prof. univ. dr.Valentina Sandu-Dediu
Citește pe Antena3.ro
