Mari cântăreţi de jazz şi blues: Chuk Berry

Există un singur rege adevărat al rock’n’roll. Numele lui e Chuck Berry.
Stevie Wonder
__________________________
Chitaristul şi cântăreţul Charles Edward Anderson Berry (născut în 1926) este, poate, reprezentarea perfectă a acelui tip de artist care evoluează într-un univers întreg de comportamente echivoce, continuând totuşi să ne emoţioneze cu muzica lui. În anii 1950, Berry, un afro-american din clasa de mijloc, a reuşit să îşi înstrăineze chiar membri ai rasei sale, scandalizând, în acelaşi timp, populaţia albă americană – fapt ce nu l-a împiedicat să vândă milioane de discuri unor adolescenţi albi. (...)

Deşi pe scenă apărea în posturi oarecum hazoase, departe de scenă a fost întotdeauna un taciturn şi un interesat de atingerea propriilor obiective, preferând să îşi gestioneze singur afacerile şi munca. Pentru a cita un cântec de Khris Khristofferson,
Chuck Berry este “o contradicţie vie, parte real, parte ficţiune”. (...)

În 1952 a început să lucreze şi ca muzician profesionist, producându-se în calitate de chitarist în grupul lui Tommy Stevens, colegul lui de clasă la Summer, sub pseudonimul Chuck Berry. Grupul lui Stevens interpreta bluesuri de succes din acea perioadă –
inclusiv cântece de Muddy Waters şi Elmore James – şi îşi atrăgea publicul prin interpretări comice pe scenă. Astfel, Berry şi-a dat seama că are un talent înnăscut de showman. A mai descoperit şi că, dacă amesteca solo-uri improvizate şi iuţi de country & western
cu un acompaniament ritmic puternic, reuşea să obţină rezultate foarte avantajoase pentru dansatori.

Înalt şi slab, cu mustaţă subţire şi bine îngrijită, cu un cap plin de păr ondulat impecabil, la vârsta de 25 de ani Berry poseda harul şi ambiţia necesare pentru a deveni un star. (...)

Anul 1954 a marcat şi debutul lui Berry ca artist cu contract discografic. (…) E greu de stabilit seria de evenimente care, la jumătatea anului 1955, l-au adus pe Berry în Chicago în birourile casei de discuri Chess Records, însă cert este că, pe 21 mai, trioul lui Berry, căruia i s-a alăturat basistul Willie Dixon, a înregistrat o piesă care avea să schimbe cursul muzicii pop. Iniţial intitulat “Ida Red”, cântecul se inspira dintr-o înregistrare a lui Charlie Poole & the North Carolina Ramblers din 1928 şi din alte versiuni succesive ale lui Bob Willis & His Texas Playboys (1938) şi Bumble Bee Slim (1952).

Primele versiuni ale melodiei se caracterizau printr-un text plin de umor şi printr-un ritm îndrăcit, însă Berry a adus inovaţii prin solo-ul său elastic şi dezordonat de chitară şi prin folosirea unui limbaj automobilistic. (...)

Fără doar şi poate, anul 1958 a fost perioada de vârf al rock ’n’ roll-ului de început – cu succese importante de Buddy Holly, Little Richard, Eddie Cochran şi The Everly Brothers. A fost un an magnific şi pentru Chuck Berry, care a intrat în topurile Billboard cu single-urile “Sweet Little Sixteen”, “Johnny B. Goode”, “Carol”, “Sweet Little rock ’n ’roll” şi “Merry Christmas, Baby”, cu “Run, Rudolph, Run” pe faţa B.
(...)

La 45 de ani – vârstă la care mulţi dintre colegii lui de la Chess Records puteau încă spera cu îndreptăţire să îşi extindă repertoriul şi să revină în prim-plan o dată sau de două ori – Berry atinsese punctul de stază.(...)”
James Hale