Un jubileu, un triumf de bun augur

Noua montare cu care Opera Nationala Bucuresti a debutat in Festival este, inainte de orice, o alegere semnifi cativa, Lohengrin de Richard Wagner fi ind spectacolul ei inaugural – ca institutie publica – in urma cu 90 de ani, chiar sub bagheta lui George Enescu.


Totodata marcheaza a 50-a stagiune a lui Stelian Olariu in fruntea Corului, din care a facut cel mai valoros ansamblu de acest gen din tara. Nimic nu-l putea solicita mai intens, nimic nu-l putea pune mai bine in valoare decat aceasta partitura wagneriana prin care corul a stralucit din nou, in toata splendoarea sa.
Pe scena, in pauza de dupa actul al II-lea, Ioan Holender a avut fericita ideie de a-i aduce un omagiu maestrului Stelian Olariu – cum bine a subliniat – in asentimentul publicului care l-a ovationat indelung. A fost cel mai emotionant moment al unei seri de neuitat, bogata in culminatii artistice pe un nivel general deosebit de elevat.

Prezenta in distributie a unora dintre cei mai importanti interpreti wagnerieni ai momentului pe plan mondial a conferit spectacolului – si implicit celei de-a 20-a editii a Festivalului – o anvergura aparte; caci de regula vedetele cantului vin la noi in apusul carierei.

Sa o urmaresti pe viu pe mezzosoprana Petra Lang, binecunoscuta din transmisiile radio de la Bayreuth, sa o vezi pe scena bucuresteana in Ortrud la doar cateva saptamani dupa ce a interpretat acest rol in "templul wagnerian' este intr-adevar o mare satisfactie. Si tot astfel, sa-i admiri in cuplul Elsa – Lohengrin pe soprana Emily Magee si pe tenorul Johan Botha, care au aparut nu demult in aceeasi ipostaza la Opera Lirica din Chicago! A fost realmente o echipa stelara; voci pe masura rolurilor, stralucitoare, conduse cu siguranta suverana, interpreti de mare clasa in rostire, frazare, expresie sonora si actoriceasca.
Am putut aprecia de asemenea stradania temerara a baritonului Valentin Vasiliu de a intruchipa in acest context un Telramund convingator, desi glasul sau nu are nici calibrul nici culoarea dramatica adecvate rolului. Potrivit vocal, dar inca rudimentar in interpretare, a fost basul Horia Sandu – Regele Henric Pasararul.

Conducerea muzicala a lui Cristian Mandeal a asigurat un discurs sonor impresionant prin acuratete, fluenta, echilibru, tensiune expresiva. Orchestra Operei bucurestene a raspuns solicitantei partituri si exigentei baghete cu profesionalism si cu daruire de zile mari, justificand gestul sui generis al dirijorului de-a o aduce pe scena la aplauzele finale.

Cat despre aspectul vizual, el are meritul de a oferi publicului un spectacol in respectul partiturii, creat de echipa Stefan Neagrau – regie, Adriana Urmuzescu – scenografie, Catalin Ionescu Arbore – lumini si coordonare artistica.

Un spectacol intr-adevar atragator si incitant, cu adresabilitate larga, de la cunoscatori la novici, de la traditionalisti la amatori de noutate. Un spectacol fara agitatie ostentativa si contraproductiva dar cu o buna relationare intre personaje, cu idei si sugestii de efect prin simbolistica decorului – minimalist dar ingenios –, prin costumele stilizate, prin culori, proiectii si lumini.

Noul Lohengrin este asadar o izbanda memorabila a Operei bucurestene si cu siguranta – desi ne aflam la inceputul ei – una dintre cele mai valoroase manifestari artistice din aceasta editie a Festivalului International George Enescu.

Constiincios, ca Beckmesser, mi-am notat in timpul premierei si greselile, dar mi se pare meschin sa le mai mentionez, tinand cont de generozitatea darului artistic de care, laolalta cu foarte numerosii spectatori, am beneficiat.