Umorul inconfundabil, bunătatea și modestia legendară ale lui Purcărete aduc „Tragedia omului" la o apropiere neașteptată: marea poezie a lui Madách din secolul al XIX-lea, aparent dificilă, devine vie și accesibilă, iar filozofia-teologia sa abstractă este cu adevărat viabilă. Face apel la marele clasic, întreține un dialog profund cu el și îl invită să ne fie oaspete în epoca noastră plină de contradicții, teamă, anxietate și, mai exact, în timpul nostru îngreunat cu faptul că disperarea nici nu mai este ascunsă.
Chiar dacă nu apare pe scenă în teatrul lui Silviu Purcărete, Copilul este mereu prezent: îi auzim vocea, chipul lui limpede strălucește în adâncimea scenelor, fragilitatea lui și pericolul său etern dau sens dorinței de a ne cunoaște pe noi înșine. Acesta este un laborator teatral excepțional, în care nevoia de precizie nu vine din superioritatea creatorilor de judecată, ci doar din dragoste, compasiune și bucuria apropierii și a comuniunii.
„Acesta este un laborator teatral excepțional, în care nevoia de precizie nu vine din superioritatea creatorilor de judecată, ci doar din dragoste, compasiune și bucuria apropierii și a comuniunii. Umorul inconfundabil, bunătatea și modestia legendară ale lui Purcărete aduc „Tragedia omului" la o apropiere neașteptată: marea poezie a lui Madách din secolul al XIX-lea, aparent dificilă, devine vie și accesibilă, iar filozofia-teologia sa abstractă este cu adevărat viabilă. Face apel la marele clasic, întreține un dialog profund cu el și îl invită să ne fie oaspete în epoca noastră plină de contradicții, teamă, anxietate și, mai exact, în timpul nostru îngreunat cu faptul că disperarea nici nu mai este ascunsă. Cu greu am putut vedea o „Tragedie" atât de intimă; avem un moment excepțional de istorie culturală, fără îndoială. Madách Imre se bucură cu cei fericiți văzând că opera lui nu este perimată: timpul a făcut-o doar mai importantă și inevitabilă.” (András Visky, dramaturg)