"Are un simţ înnăscut al proporţiilor"

"Alexe este un tip care ştie foarte bine ce vrea. Este lucid, chiar dacă îl vedeţi hlizindu-se pe scenă". Această referinţă vine din partea unui prieten şi coleg de catedră.

Călin Irimescu şi Alexandru Andrieş s-au împrietenit la locul muncii, prin anii '80. "Alexe se ocupa de proiectul unui amfiteatru în baza studenţească din Tei. Era un fel de teatru în aer liber, cu o capacitate de 1.600 de locuri. Fundalul scenei dădea spre lac. Fiind înghesuit cu alte lucrări, avea nevoie de un ajutor.... Aşa ne-am cunoscut. Am început să lucrăm şi ne mai hlizeam, că doar nu puteam să stăm încremeniţi şi să desenăm de dimineaţa până seara... S-a făcut proiectul, iar ultimele aprobări au fost obţinute chiar în 1989. A venit Revoluţia şi s-a ales praful".

"UN OM PLIN DE CALITĂŢI ÎN DOMENIUL ARHITECTURII"
În martie 1990, cei doi prieteni şi-au făcut o firmă împreună. Însă după un timp, Andrieş a început să se ocupe mai mult de muzică. "A lăsat-o mai moale cu proiectarea. Este destul de greu să faci arhitectură în România. Întotdeauna o să am părerea de rău că el nu mai lucrează. Foarte cinstit vorbind, este un om plin de calităţi în domeniul arhitecturii. Nu ştiu vreun alt coleg care să deseneze la fel de bine ca el, să lucreze cu atâta rapiditate, plus că are un simţ înnăscut al proporţiilor. A călătorit destul de mult în lume şi a văzut foarte mult. Asta înseamă că deţine şi foarte multe cunoştinţe. Ce mai, are un bun simţ desăvârşit!"  

CĂTEVA CĂSUŢE...
"Am făcut numai case mici şi numai pentru oameni care m-au lăsat să-mi fac meseria - recunoaşte arhitectul Andrieş. Adică extrem de rar. La case mari nu mi-a plăcut să lucrez. În meseria noastră, oricum, procentul e de 1 la 9. Doar o casă ajunge să fie, nouă rămân în sertar, în stadiul de proiect. În raportul ăsta, eu cred că sunt destul de norocos: am făcut câteva căsuţe".

Călin Irimescu nu o dată l-a certat amical pe Alexandru Andrieş că a renunţat la meseria de arhitect. "Nu vezi moşule ce nebunie, ce zbatere, ce plase luăm?", încerca artistul să se "apere". "Şi avea dreptate - recunoaşte Irimescu. Noi, arhitecţii, ne cam luptăm cu morile de vânt. Cu muzica, Alexe este mult mai liber. Îşi face proiectul, nu intervine nimeni, nu se plimbă de colo-colo, nu-l minte nimeni, nu este păcălit".

Indiferent de numărul morilor de vânt cu care trebuie să se bată arhitecţii, Alexandru Andrieş nu se va rupe niciodată de această meserie. Formează viitori arhitecţi pentru o ţară construită anapoda. Este conferenţiar doctor la Institutul "Ion Mincu".   

Dar cum şi profesorii au fost măcar o dată în viaţă studenţi, şi Alexandru Andrieş a fost aşa ceva odată. Era un student talentat: avea o imaginaţie bogată, ceea ce nu trebuie să-i lipsească unui arhitect. "L-am desenat, împreună cu un coleg, pe Mihai Eminescu ca pe James Bond, zâmbind cu gura până la urechi şi cu papion negru. În spatele lui am făcut multe-multe ouă mici, pe care scria «Mihai Beniuc», «Adrian Păunescu» - ouă care încă nu erau sparte - diverşi poeţi de curte care la vremea aceea lăudau realizările iubitului conducător. Bineînţeles că schiţa a luat nota doi. Întâmplător, asta era făcută pe numele unei colege din Moldova. Ea, săraca, nu a ştiut că are un doi în catalog... Când a venit la sfârşitul anului, a aflat de la catedră că e în situaţia să repete anul, pentru că, având acel doi, nu ştiu ce i se întâmpla la medie. Săraca a înţepenit. «Eu am lipsit la schiţă!»... «Nu ai lipsit! Ai predat-o! Uite-o!»... Şi atunci a trebuit să ajungem la rector, să spunem: «Uite, dom'le, noi am făcut-o!». Am primit o mustrare, o chestie de-asta, foarte simpatică".  

În zilele noastre, Alexandru Andrieş este un profesor foarte exigent. O fi şi din cauza mustrărilor pe care le-a primit fiind student tânăr şi neliniştit.   

Alexe este foarte serios, foarte corect, îşi respectă întotdeauna cuvântul, nu umblă cu minciunele şi tromboane. Moşteneşte o educaţie riguroasă, cei şapte ani de acasă nu l-au părăsit nici acum. Este un om pe care te poţi baza când spune DA"
Călin Irimescu, arhitect