Joc matern

Nesfârşitele ipostaze ale maternităţii au inspirat adesea şi artiştii plastici români, din mâinile şi inspiraţia lor ieşind valoroase opere spre nemurirea Mamei.

Este suficient să admirăm pictura „Mama şi copilul" a lui Nicolae Tonitza ca să ne imaginăm cum poate sentimentul matern să ilumineze chipul unei femei. Privirea plecată, gingăşia cu care îi ţine pruncului mânuţa într-a sa, capul uşor plecat spre umăr fac din mama lui Tonitza o prezenţă liniştitoare cu valenţe profund creştine. Faţa copilului este rotundă, luminoasă, zâmbitoare, exprimând fericirea neconştientizată încă a ocrotirii părinteşti, întregul tablou trăgându-şi, evident, sevele din reprezentările Maicii Sfinte cu Pruncul.

O pictură celebră a lui Ştefan Luchian, „Lăutul", ne înfăţişează o mamă spălându-şi copilul în copaie de lemn. Mama pare gânditoare şi încremenită în gestul ei de săpunire a părului copilului, iar el cu spatele înco­voiat aşteaptă obedient ca mama să-i facă lăutul.

Miliţa Pătraşcu trece de răceala pietrei şi scoate afară cu dalta ce nu trebuie cubului - cum spunea Michelangelo - pentru a aduce privirilor noastre o „Maternitate" într-o sublimă îmbrăţişare a mamei şi fiului. Simplitatea lucrării ne trimite cu gândul la realismul din arta rusă care a influenţat şi artiştii români.

MIRACOLUL IRIMESCU
Dacă vorbim însă despre ideea de mamă în arta ­plas­tică românească, nu credem să fi fost un artist mai ­pre­o­cupat de aceasta în lucrările lui cum a fost ­sculp­torul Ion Irimescu (1903-2005). La Fălticeni, în localita­tea natală a artistului, există un muzeu ­consacrat ­sculp­to­rului, muzeu condus de Gheorghe Dăscălescu. ­Dom­nia-sa a avut amabilitatea să ne spună câteva cuvinte despre maternitatea ca idee regăsită în operele maestrului:

„În arta irimesciană, martenitatea este un miracol şi artistul rămâne mereu uluit în faţa lui. Numărul mare de lucrări ce tratează această temă, formele longiline, supleţea, expresivitatea maximă obţinută prin stilizare şi recurgerea la idee, la esenţă, dezvăluie privitorului încântat şi sedus strălucirile bronzului fin polisat, o lume curată şi adânc spiritualizată.

Dialogul dintre mamă şi copil trece de la o lucrare la alta ca laitmotivul unei simfonii concertante.

Autorul tratează acest univers într-un crescendo continuu, începând cu subtile aluzii germinative până la levitaţia spre transcendent. Abstractizarea, simbolul, metafora, stilizarea - iată câteva mijloace care conferă personajelor sale caracteristici inconfundabile, atră­gând stări sufleteşti de meditaţie, aşteptare, de înălţare spirituală, de tăcere, de răbdare şi de înţelepciune. Liniştea, puritatea, eleganţa formei, supleţea liniei - toate creează o ambianţă sacră, propice maternităţii în care copilul răsare ca un mugure sau ca un ram din «Pomul vieţii».

Ocrotit de permanenţa dragostei materne, «Jocul copilului în grădină» este simbolul iubirii pe care Dumnezeu a dăruit-o omului pentru a-i face uşor de străbătut acest «Deşert al suferinţei».

Mama irimesciană îşi conduce copilul de la «Jocul» formelor dulci, catifelate şi rotunde spre geometria abstractă a înălţimilor spirituale, trecând cu el în braţe prin simbol şi metaforă spre veşnicie".

ATINŞI DE IUBIREA LUI
Pe maestrul Ion Irimescu l-am cunoscut când avea 101 ani şi nu-şi dorea ca Dumnezeu să-i dea încă „certificatul de deces". L-am cunoscut cu adevărat şi din interviul luat atunci, dar mai ales învârtindu-ne printre lucrările sale. Linii dulci, priviri jucăuşe, priviri pierdute de himeră, priviri răutăcioase de „Himeră răutăcioasă", ultima zvâcnire a unui trup ce s-a dăruit patriei prin Sacrificiul suprem, portrete de oameni simpli, chipuri de oameni cunoscuţi; domni şi de domniţe. Sunete curgând dintr-o harpă mângâiată de o femeie subţirică. Toate emană aceeaşi linişte, ceva curat.

Chiar şi zborul frânt al lui Icar parcă nu te mai doare aşa rău. Şi Primă­vara... Bronzul greu transformat într-un început de zbor. O trezire la viaţă, suavă ca o femeie tânără şi mofturoa­să, ca o dimineaţă cu soare călduţ. Toate emană bucuria creaţiei şi fiecare formă îţi şopteşte despre dragostea cu care a fost scoasă la viaţă din materia moartă.

Am aflat atunci că unul dintre secretele longevităţii şi frumuseţii artei sale este Iubirea. El a iubit oamenii şi i-a iertat, chiar şi atunci când aceştia îl răneau adânc, precum grenada din copilărie care i-a distrus un deget de la mână. A putut să ierte faptul că unul dintre studenţii săi l-a alungat din Bucureşti, din atelierul său de creaţie, din Strada Pangratti.

Acolo crease cele mai multe dintre operele sale şi unde, în fiecare zi, îl priveau ochii critici ai celui care i-a fost magistru: Dimitrie Paciu­rea. L-a alungat de acolo unde a trăit cea mai frumoasă parte a vieţii sale alături de Jeniţa, iubita lui soţie. Iubirea şi iertarea Maestrului au adus însă acele străluciri de geniu în toate lucrările sale şi au făcut posibile multiplele omagii aduse mamei şi copilului prin bronzurile sale minunate.