No, we can't!

Apocalipsa lichidă a tăbărât taman în vremea austerităţii

Moşneagul de pe ecranul potopit de ape a sărit de 90 de ani. E orb şi ne­pu­tincios. Picioarele i s-au veştejit de lunga vieţuire şi par două cioturi răsărite din nămol. Stă chircit pe o prispă scăpată de înec, cu palmele strângând măciulia unui ciomag. Figura îi e împietrită, de sfinx cioplit cu barda. Nu clipeşte şi nu aude, s-a sus­tras vieţii lacustre. Ar fi vrut să moară în casa căpătată din străbuni, dar nu l-au lăsat nepoţii. S-au luptat niţel cu bătrânul până l-au luat cu for­ţa şi l-au dus dincolo de şuvoiul ni­micitor. El nu şi nu, cum să-şi pă­ră­sească bătătura, animalele, acaretu­rile!? De parcă i-ar mai folosi de aici înainte în bezniceala ce i-a acoperit ochii. Camera de filmat îl fixează cu insistenţă, însă sărmanul om a plecat deja dintre noi şi tace absolut. De-a dreapta lui se agită o băbuţă spor­nică la vorbă. Şi povesteşte, nu în­ge­nează o clipă. Grozăvii despre pâ­raie apucate de nebunie, gata să radă în­tinsoarea de pământ, s-o înghită! "Maică, aşa nenorocire n-am po­me­nit de când mă ştiu!", se miră, suptă de griji, femeia sinistrată. Destui s-au adunat la birt, la trăcăneală şi bere. Ambele ieftine. "Da' n-o să-nnebunim acu', ce s-o îndura Domnu', asta e, că cine să I se opună, cine?", se lamentează adânc chercheliţii. Boicotează istoria şi beau tărie.

România plânge iarăşi, înduioşată de propria soartă, de nenorocu-i an­ces­tral. I s-a pus dintr-odată, pe cani­cula sfârâitoare, şi lacrimile s-au îndesit. Şiroaiele au crescut, au umflat râ­u­rile şi s-au dezlănţuit, urgisind care-ncotro. Păzea, viitura!, a strigat cineva ferfeniţit de spaime. Alţii, vreo 22, n-au mai izbutit să se dea la o parte din calea  puhoiului vrăjmaş şi au pierit. Pe timp de pace, în ţara co­du­lui galben-portocaliu, românii se pră­pă­desc cu zecile! Spulberaţi de na­tură. O natură pe care, se vede trea­ba, alde Băsescu n-au izbândit s-o cum­pere  cu niscaiva arginţi. Păi, la câţi parlamentari şi intelectuali lipsiţi de caracter şi-au târguit în lunile dindărăt, ce mai însemna şi o bucată de cer?! O nimica toată, ce mare scofală?! Şi nici măcar s-o prostească, cu fel de fel de promisiuni, n-au fost în stare, deşi milioane de mioritici li s-au închinat hipnotizaţi deunăzi. Alt­minteri, capitulare şi fatalism. În to­iul crizei - de oameni, de bani, de pers­pectivă -, România a simţit că nu mai poate, că i-au secat puterile. Că e umilită întruna şi abandonată de toţi. I s-a urât să trăiască în ruşine şi, de durere, a izbucnit în plâns. Văz­du­hul şi-a rupt băierile şi stropii su­ferinţei s-au strâns în torente de de­zas­tru. Prinse din nou pe picior greşit, auto­rităţile se căznesc să numere mor­ţii căraţi de Siret şi să rupă di­gu­rile. Adevărul e că apocalipsa lichidă a tăbărât peste ţară taman în vremea ciu­mei austerităţii. Or, preocupate să-şi rărească lefegiii contagioşi şi să-şi ardă organigramele bubonice, in­stituţiile bugetare n-au nici o "variantă B" pentru stihiile prăvălite din înalturi. Iar ca să le îmblânzească în­tru­cât­va, "cosaşul" Boc s-a rostogolit de trei ori şi s-a transformat în "lo­pătar". În lucrător degeaba cu lo­pata a­dică, nicidecum în cerb. Exerciţiu i­nutil de propagandă stupidă. Încălţat cu cizme de flutur, premierul a ateri­zat în Suceava calamitată, dar nu în băi de mulţime, ci în băi pur şi simplu. Băş­tinaşii n-au mai sărit să-i pupe au­gusta mână, ca odinioară. Dimpo­trivă, o gospodină rămasă pe drumuri a leşinat zărindu-l. Ce să fa­că amărâta, să-l ia în braţe, să-l pu­pe? Haida-de, doar semnase cu de­getele lui alea neconstituţionale or­­do­nan­ţe­le de ciumpăvire a pensii­lor şi sa­la­ri­i­lor! "Dacă s-a spurcat să ia, să ia apa revărsată, să nu plece cu traista goală!", s-a oţărât un răzeş cu fiere în glas. Aşadar, în momentul în care şe­­ful Guvernului s-a apropiat, ne­fe­ri­citei i s-a blegit corpul şi a căzut în ne­­simţire. Asta că tot îi împuiase ca­pul musafirul cu veniturile nesim­ţi­te... Scena e memorabilă, şi dacă sinucigaşul Boc ar trece pe la fiecare dintre noi, criza ar fi depăşită. Căci ne-am pierde brusc simţurile şi la trezire am constata satisfăcuţi şi salvaţi că PIB-ul se va fi îngroşat, ca şi nivelul de trai, ca şi camarila oranj... Alarmat de cota de popularitate pornită de-a berbeleacul, paiaţa Băsescului şi-a mai încercat o dată şansa la Galaţi. Dar şi acolo moldovenii de jos l-au huiduit din rărunchii inundaţi de neajunsuri. Başca ouăle şi pătlăgelele zvârlite să-i strice făptura croi­tă cu o zgârcenie anunţând pre­tim­­puriu criza ce ne-a încălecat straş­nic. Din dosul pereţilor ce-l pi­teau, "cocoşelul" napocitan şi-a chemat în­tăririle din Palatul Victo­ria. La semnalul său siteav, văile mol­­da­ve au tre­sărit de emoţie, fră­mân­tate de botina fină a Elenei sau de bo­can­cul cazon al ministrului Oprea. Şi cum să nu plângă în hohote ce­rul Ro­mâ­niei de atâta demagogie şi po­pu­lism sterp? Înmuiat de suspi­nul emi­lic, pre­şedintele s-a arătat mul­ţimii dez­­ră­dă­cinate şi a muştruluit-o pă­rinteşte. În loc de bani, do­jană aspră, în loc de măsuri reale, cârpeli. Culmea, cam în aceeaşi zi, trimisul SUA la Bucureşti ne povăţuia pozitiv. Cică să renunţăm la expresia bla­ză­rii neaoşe "Asta-i viaţa!" şi s-o în­lo­cuim cu crezul americănesc "Yes, we can!". Din păcate, secolele din ur­mă ne-au învăţat că bucuroşi traversat-am pacea şi războiul, seceta şi inun­daţia, că, deh, "Asta-i viaţa!". Iată de ce, domnule ambasador, no, we can't!